Tot auzind celebra propoziţie
după care «ontogenia repetă filogenia»,
mi-am adus aminte de ce-mi povestea mama
despre prea puţin glorioasa mea naştere,
într-o amiază de mijloc de an, când tânăra ţărancă
de nici optsprezece ani,
lucrând toată dimineaţa pe câmp la strâns fânul,
prea ostenită, au apucat-o durerile facerii
încât, la şapte luni după imaculata concepţiune,
a aruncat în aşternutul de cânepă
o cam ciudată lepădătură.

Ar fi trebuit, aşadar,
să miros toată viaţa
a fân de curând cosit.

Dar nu, ceea ce a depus moaşa
în incubatorul improvizat, de sticle cu apă caldă,
era un boţ de carne păros şi vânăt,
cu chip zbârcit, cu degete fără unghii,
care scotea, mi s-a spus,
un ţipăt ciudat,
ca din fundul pământului.

Ceva învinsese, îmi zic eu acum,
încercând să înnobilez momentul,
ceva ţinea neapărat
să se exprime, să vadă, nu-i aşa,
mai repede Soarele.

Devenind însă, cu vremea, puţin mai cult,
m-a cuprins un fel de nelinişte, –
m-am gândit şi la ichtyos şi la pasărea archeopteryx,
la zborul ei atât de nemaipomenit de încet
prin aerul împietrit, la uriaşa răbdare a nisipurilor
sau la ciudatele specii de peşti
care fac mii de kilometri urcând trudnic
din ocean către apele din memorie,
ca să-şi depună icrele sub mai modeste pietre de râu.
Şi mă tulbură în continuare
întrebarea, cred, chinezească, despre locul
unde eram pe când tatăl şi mama mea
nu se cunoscuseră încă.

Toate astea-mi revin mai ales de când
un telefon al primarului din satul meu de obârşie
m-a anunţat că, modernizându-se comuna,
onor Consiliul s-a gândit să dea nume
vechilor drumuri şi uliţe,
şi că uneia, acum asfaltată, pe care se mai află
casa în care m-am născut,
vor să-i pună numele meu. Degeaba
am replicat că eu nu stau decât
pe strapontina unui fotoliu de la Academie,
zadarnic am invocat
numele meu scurt şi foarte comun.
Domnia-sa nu şi nu,
e o mare onoare pentru comunitate, - şi se gândea
probabil la-ndreptăţirea obscurei ramuri
ieşită din pădure către lumină.

E strada
care începe chiar de la Primărie,
cu Biserica peste drum şi-n stânga Şcoala Generală
şi se tot duce până la capătul satului,
spre câmpuri, până la Râu.
În depărtare se vede Codrul, în stânga
se ghicesc holde sub dealuri,
în dreapta lunca, şi chiar acum,
soarele peste apă-n apus.

Voi călca, aşadar, o vreme
chiar pe numele meu, deşi
«nu ştiu pentru ce ne chinuim atâta să ajungem
nume de străzi pentru alţii»,
cum mă avertizează alte versuri
ale unui alt Io(a)n Pop,
scrise cu gândul la un Popescu mort.

Dar acum, iată, mă aflu iarăşi pe drum,
zarurile au fost aruncate.

«Veniţi să luaţi lumină», aud chemarea
din zorii unei zile de sărbătoare,
când se deschideau Porţile pentru Împăratul Măririi,
alte lumini pâlpâiau în copilul ajuns până în clasa a patra, -
atunci o mustăcioasă tovarăşă învăţătoare
i-a spus că un nepot ca ăsta, de „chiabur”,
(vai de capul lui, mânca pâine numai duminica!)
nu mai are ce căuta la Şcolile cele Mari.
Numai că ţăranca de maică-sa nu s-a lăsat,
şi-a luat bocceaua cu haine, bărbatul şi copiii,
şi s-a dus la Oraş, să-i însănătoşească ”originea socială”.
Istorie, istorii...

...Acum trec iarăşi pe strada asta
ca Altcineva, altădată, pe Via Appia Antica,
nu printre morminte romane, ci printre
nume de rând îngropate doar în memorie, –
da, Ioan, Gheorghe, Victor, Ioan, Gheorghe, Vasile, Leonora,
Mărioara, Ştefan, Mihai, Victoria, Rozalia, Alexandru,
iar la fostul număr 140,
Gheorghe din nou, Maria
şi altă Maria, Florica şi Maria,
mama şi surorile mamei mele, toate trei înecate în Râu,
când treceau cu luntrea către o Sărbătoare,
şi mama Aniţa, şi Vasile tatăl,
muncitori, acum munciţi de ani buni
sub pământul Oraşului...

Dar până acolo livada, cu meri şi nuci bătrâni
şi graurii încă fluierând,
şi potecile albe de pânză
întinsă primăvara sub rouă printre flori albe, –
simt şi acum răcoarea apei curgând peste snopii de cânepă,
înfipţi vara sub ţăruşi, la topit, apoi
înşirată pe lângă garduri, albind
ca oasele noastre viitoare,
şi meliţa zdrobindu-le ca să rămână numai fuiorul,
trecut printre cuiele periei, –
încă nu curgea sânge, aud doar firul
tors, de lumină, din norii furcii,
depănătoarea, ca-n somn,
vârtelniţa, sucala, peştele suveicii
lin, lin lunecând
printre fire de harpă, spre valul pânzei...

Dar cele cinci răscruci dintre uliţe şi „drumul ţării”,
micile vămi la care Mielul lui Dumnezeu
mai ştergea îndurător, cu pânza de pe feţele palide,
câteva din păcatele lumii,
încât până la locul peceţilor servii săi
ajungeau aproape curaţi în noile scutece?

Numai că drumul se ducea mai departe,
printre Maria, Valeria, Onuţ, Veronica,
Elisabeta, Ioan, Maria, Livia, Grigore, Cornelia, Petre,
Petre, Petre,
tot pietre şi pietre.
Nume, vocale, consoane
Purtate acum încet, foarte încet,
de vântul nevăzut.

Păşesc
puţin obosit, către capătul satului,
în ultima casă locuia – ce întâmplare! – chiar Moaşa
care m-a scos din Mama,
– îmi mai taie, iată, încă o dată
cordonul însângerat, mă lasă liber, liber,
aş putea să mă înalţ ca un zmeu în văzduh,
pot să înaintez din nou spre Cristelniţă.

Râul nici nu-i prea departe, mai sunt
doar câteva sute de metri
până la malul la care aşteaptă încă
vechiul pod de stejar, plutitor. Sau, ca pe vremuri,
o luntre singură.

Iar eu, în clipa asta,
în mica mea libertate tristă, ştiind
că voi lăsa în urmă doar şase litere,
mort înainte de a muri,
promis să fiu strivit şi-ngropat în smalţul
unei plăcuţe indicatoare. Şi consecinţele, nu-i aşa,
melancolice, în spaţiul elegiac, da, plurivalent,
mişunând de conotaţii posomorâte,
dintre semnificant şi semnificat. Cenotaf
cu răposatul absent, cu, deasupra,
o biată înviere.

Dar, până una-alta,
sunt încă viu, iată, chiar văd
lanurile de grâu în soare, scriu că le văd,
simt mătăsoasa
adiere de vânt pe obraji, somnoroasa
legănare a ramurilor de salcie
peste vălurile aurii, peste
fărâme de greieri. Şi,
ca să sporească sugestia, tocmai ţâşneşte
dinspre maluri, – sau mi se pare –
un stol de grauri ce-şi scutură
încă o dată nisipul alb de pe aripi.
Şi numele meu, toate numele
ce se îndepărtează, doar murmure,
ecouri, puzderii
ca din meliţe vechi, – nu ştiu
dacă-s de cânepă ori de oase zdrobite, –
sau numai litere-mprăştiate
din cuvinte care au fost.

Oricum, e pace, pace
în cer, precum şi pe pământ, –
nimic nu mă mai doare.
Sub albastrul înalt
se răsfiră numai aceste
curate, limpezi fuioare.

Aici e şi murmurul apei,
peştii din nou, ca suveici de argint, ţesând
pânze verzui, ce se tot destramă,
urzindu-se iar. Vârtejuri, vârtelniţe,
caiere, nori, fire rotindu-se,
ameţind, somnolente,
pe lente depănători.
În curând, ca atâţia alţii,
voi uita şi eu cum mă cheamă,
da, da, „lângă apa ce vede totul
şi amintiri nu are”...

Ar trebui, îmi spun şi eu, să fiu mulţumit.
Şi-mi vin, iată, în ajutor,
şi câteva versuri nemuritoare.

Dar de ce, pe când tocmai închei poemul,
(şi cred că e destul de frumos)
mă cuprind totuşi
trei tristeţi, nu una?

Prima se-ntoarce la vreo doi kilometri în depărtare,
cealaltă-i aici, lângă apa ce spală pietre
dinspre nimeni spre totdeauna.

Dar e şi gândul că ochiul triunghiular
de deasupra deasuprelor
nu citeşte versuri.
Şi că, privind neatent către mal,
nici nu observă că pe nisip şi mâluri,
printre litere aurii, răgălii şi pietre,
moare, foarte concret,
încă un animal.

Acela e sigur că a ajuns.
Nu va mai trece Styxul.

Decembrie 2017