Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Stângăcii de Cosmin Ciotloş

Florin Lăzărescu, Amorţire,
Iaşi, Edit. Polirom, 2013, 248 pag.

Sunt atât de multe stângăcii în Amorţire, încât, de la un moment încolo, ele ajung să ocupe primplanul pe ecranul mental al cititorului. Evoluţia romanului (oricum înceată) se pierde undeva în fundal, în favoarea unui joc aproape enigmistic. Până la un punct, am luat act de ele şi am trecut mai departe, în speranţa că sunt nişte simple scăpări.
Apoi, din ce în ce mai surprins, le-am contabilizat. În mica, foarte mica, antologie care urmează, sublinierile îmi aparţin. Chiar în prima pagină ne întâmpină o formulare dificultoasă: „pare un extraterestru captiv care o face pe-a mortul” (p. 5). De ce nu, curat româneşte, „pe mortul” ? Două pagini mai târziu, Florin Lăzărescu recidivează: „Îi sună mobilul. Îl ia, priveşte la număr şi nu răspunde” (p. 7). Ştiu şi eu că defectele gramaticale nu determină valoarea unui roman. Numai că nu gramatical îmi sună prost frazele acestea, ci stilistic. Par scrise pe genunchi, într-o completă nepăsare faţă de ceea ce demult se numea artă literară. La un moment dat, vine vorba despre plictisul gros care se instalează în viaţa de cuplu a două personaje. Ceea ce, în transcrierea lui Florin Lăzărescu, arată cam aşa: „Omul sociabil pe care îl cunoscuse, cu zeci de prieteni pe care îi vizita şi [care] îl vizitau zilnic, aproape că dacă mai schimba două vorbe cu ea” (p. 131). Patruzeci de pagini mai încolo, altă sintagmă scrâşnită: „îi era logic că primul desen realizat de pictorul respectiv era cel al propriei palme, întinsă pe perete, în jurul căreia a tras conturul cu un cărbune” (p. 170). Criticii au definit fără să clipească proza lui Florin Lăzărescu ca înşiruire de „experienţe autentice”. Nu spun că n-ar fi aşa. Mă întreb doar cât de autentică e o expresie de felul celei de mai sus prin comparaţie cu „îi era clar” sau „i se părea logic”. Apoi, tot sub raportul stilului, mărturisesc că găsesc indigestă (şi uşor pleonastică) o exprimare de felul: „au ajuns repede cunoscuţi în tot liceul pentru două talente la care excelau” (p. 177). Dacă această exigenţă a mea e discutabilă, următoarea nu mai lasă loc de întors. Replica (fiindcă e o replică dintr-un dialog) e de o completă artificialitate: „Nu-i neapărat rău, ci doar mi se pare stupid” (p. 200). Aceiaşi actori sunt, în continuare, protagoniştii unei scene altminteri nu lipsite de farmec. Opresc maşina în drum şi încep să arunce cu pietre într-o sperietoare de ciori. Cum el nu nimereşte cu nici un chip, ironia ei cade casant: „N-ai o treabă !” (p. 209). Un fel de „n-ai nici o treabă” telegrafic şi, în definitiv, neuzual. Nici sintaxa şi topica nu sunt menajate. „Am o mulţime de amintiri de care un Alzheimer cinstit m-aş bucura să mă scape” (p. 221). Există cel puţin două reformulări mai plauzibile ale acestei fraze cu noduri. Efortul ar fi fost minim. Şi la pagina următoare există surprize, şi mai departe, către finalul romanului. Nu mai stărui asupra lor (capodopera rămâne utilizarea, undeva, a lui „precum” în loc de ceva mai cinstitul „decât”).
Mi-am asumat rolul inconfortabil de comentator pricinos pentru că, aşa cum văd eu lucrurile, aceste neglijenţe de limbă afectează serios structura romanului. Gravitatea (şi, adaug, subtilitatea) subiectului obligă. Foarte pe scurt, avem aici o proză despre provincie, despre ratare şi, poate în primul rând, despre memorie. Un tânăr cu ambiţii de scriitor nu-şi poate depăşi cum se cuvine blocajele şi sfârşeşte prin a rămâne, de la un capăt la altul, un ins inert. N-are nici măcar aura marilor învinşi, care se refugiază într-o carte pentru a-şi căuta, acolo, o salvare morală. Evghenie (aşa îl cheamă) încearcă să pună pe foaie un roman (nici el nu ştie despre ce, vrea numai să-l vadă publicat) şi, neizbutind, naufragiază, în cele din urmă, în fotografie (sunt chiar reflecţiile lui: aparatul de fotografiat dă multor nefericiţi iluzia împlinirii artistice). Gazda lui, ciudata bătrânică Valeria Stoican, reprezintă, în context, pandantul. Lovită de un Alzheimer galopant, ea „împlineşte” medical crizele inexplicabile ale lui Evghenie. La început, ea uită lucruri mărunte (numere de telefon, nume de obiecte casnice), pentru ca în timp să nu-şi mai recunoască nici apropiaţii şi, ce-i mai grav, nici propria casă.
Subiectul e dintre cele mai fragile şi ar fi meritat un tratament ca atare. Cu delicateţe stilistică şi, pe cale de consecinţă, cu delicateţe narativă. Or, până şi paragrafele memorabile dau senzaţia de colaj şi ready made. Scenele şarjate oferă cele mai concludente exemple. Pentru că Valeria Stoican e membră a unui cor de amatori, era musai ca repertoriul (foarte sărac, de altfel) să fie nu numai inventariat, ci şi citat: Treceţi batalioane, Sara pe deal şi, în sfârşit, Totuşi, iubirea (acesta din urmă, reprodus de două ori). Lui Caragiale îi fusese suficient să pună în gura lui Rică Venturiano câteva versuri dintr-un autor de romanţe al vremii pentru ca efectul să fie deplin. Insistenţa lui Lăzărescu devine obositoare, iar umorul, străveziu. (Pentru a dovedi că are o memorie încă funcţională, Valeria ţine să-i recite chiriaşului poemul, pe parcursul căruia, bineînţeles, se încurcă). Asta în condiţiile în care, făcând din nou exces de zel, autorul transcrie eronat fragmente din faimosul poem al lui Eminescu: nu ştiu ce ediţie a consultat Florin Lăzărescu, cert e că, în Perpessicius, versul al doilea nu e nicidecum „stele le scapăr în cale” (p. 165).
Tot prin abuz e compromisă o găselniţă simpatică: soţul doamnei Stoican o cucerise în tinereţe arătându- i o poză făcută de el (era, şi acesta, fotograf amator) de la concertul pe care trupa Beatles l-ar fi susţinut la Oneşti! Peste ani, femeia realizează că fusese victima unei farse colosale, pe seama căreia Lăzărescu revine şi revine şi revine până îi efasează orice strălucire.
Altă inadvertenţă de compoziţie apare în momentul în care, hotărât să facă totuşi ceva cu propria sensibilitate, Evghenie începe să ilustreze fotografic diverse cărţi ale Bibliei. Începe, desigur, cu Ecleziastul şi, pentru a surprinde deşertăciunea, îşi alege subiecţii dintre nebunii oraşului: Zen (aşa îl poreclise pe cel mai constant şi mai omenos „pişcotar”, prezent la toate evenimentele culturale), bărbatul care vinde broaşte ţestoase, violonistul orb (suspectat că n-ar fi numai orb, ci şi surd, după constanţa cu care falsează), cerşetoarea în capot roşu şi alţi câţiva. Îşi făcuse, ne spune autorul, o întreagă listă („Îşi preia bicicleta, dar parcă nu mai are nici un chef să-i vâneze pe următorii ciudaţi ai oraşului pe care-i are înscrişi pe listă:”). Numai, că imediat după aceste puncte prevestind o enumerare, Lăzărescu reduce inventarul la un singur, ultim, personaj): băiatul care vinde flori (p. 148).
Ce posedă totuşi autorul Amorţirii este un bun dozaj al sugestiei: în virtutea lui, cum observam mai sus, Evghenie şi Valeria ajung să consune, ca două personaje complementare. Abulia lui şi boala ei îşi transmit întotdeauna, uneori la multe pagini distanţă, semnale de recunoaştere. Dacă el se visează, într-un rând, călător prin locurile în care somonii se întorc ca să moară (e cunoscută această caracteristică a lor), doamna Stoican face şi ea experimente care să dovedească existenţa memoriei la peşti; dacă, iarăşi, tânărul întâlneşte într-o staţie de tramvai o ţărancă mândră de bricheta ei chinezească dotată cu minilanternă, era în regula romanului ca, în altă parte, un taximetrist să se arate îngrijorat de posibila explozie a unei brichete pe care a scăpat-o în sistemul de ventilaţie al maşinii. Chiar şi obiectele cele mai banale intră, la Florin Lăzărescu în asemenea coregrafii duale.
De un real interes mi se pare scena în care Valeria (copil pe atunci) ţine să oficieze adevărate ceremonialuri de îngropăciune tuturor fiinţelor care-i mor în preajmă, de la animăluţele lovite în stradă până la broaşte sau insecte. În contrapartidă, nici Evghenie nu se arată străin de asemenea preocupări: el îneca şi apoi, printr-un procedeu ingenios de deshidratare, „învia” muşte, spre surprinderea colegilor de joacă.
Potenţial ar fi avut şi latentul roman de dragoste care se ascunde în paginile Amorţirii. Pentru a cimenta relaţia aceasta stranie dintre gazdă şi chiriaş, Lăzărescu inventează o aventură între tânărul fără căpătâi şi Mădălina, fiica doamnei Stoican. După câteva episoade însă, povestea e abandonată. În locul ei, sunt derulate pe fast forward o serie de scene aiuritoare: Valeria decide să plece la muntele Athos pentru a-şi găsi bărbatul „dezertor”, se rade în cap, camuflându-se în bărbat, are, pe drum, o criză pe jumătate extatică (îşi imaginează o scenă pe Sfântul Munte), pe jumătate clinică, se pierde într-un orăşel nenumit (şi, în fond, oarecare), pentru a fi în cele din urmă recuperată şi adusă în prostraţia maladivă din care plecase. Dacă experienţa i-ar fi sedimentat lui Florin Lăzărescu simţul echilibrului (pe care părea să-l posede până acum), cu totul altfel ar fi arătat, cred, acest roman de maturitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara