I
Căci cu credinţă sînt încredinţat:
nici moartea, nici viaţa, şi din cer,
nici îngerii, nici stăpînirile; din iad,
nici o vîlvoare-a vreunei negre vreri,
nici naltul, nici adîncu-ntunecat,
nici focul tunătoarelor puteri,
cele de-acum, cele ce ne-or fi vad,
pînă-n decindea-ntregii învieri,
nici o făptură, strig, nu va putea,
da demon hîd, da luminos arheu,
din temelii şi pînă-n raze sus,
să ne despartă duhul, inima
în veci de dragostea lui Dumnezeu,
cea întru Domnul Nost Iisus Hristos!

II
În întuneric şi-n nimic, cînd „Fie!”
rostitu-s-a şi,-n chip de radiaţii,
totul era, vibrînd, entelehie
luminii izbucnind cu tot cu spaţii,
realul s-a-ntrupat din energie:
fotonii logoforelor vibraţii
au devenit substanţă care ştie,
cuvîntul – sursa veşnicei creaţii.
Încît, acum, vorbind, aduc în fire,
concorporal potenţelor divine
şi-n jubilarea sufletului meu,
vibraţia ce-i la-nceput rostire,
rostirea care este verb în sine,
şi verbul care-i act în Dumnezeu.

III
Pur lucru, nonsubstanţialitate!
Real într-adevăr nu-i ce-şi apare,
ci apariţia însăşi, actu-n care
toate-s în mine şi eu sînt în toate.
Şi-acest act va rămîne, cînd prădate
lumile-or fi de vreme şi hotare,
iar noi, dintre combustii nucleare,
-n Iisus salvaţi, vom fi realitate.
Viaţă vom fi, viind de-a Lui prezenţă,
şi adevăr etern într-a Lui minte,
eliberaţi de gînduri şi stihii;
reali de-n noi totala-i emergenţă,
înviaţi veşnic, ne-om aduce-aminte,
ca de un basm străvechi, de galaxii.

IV
Tu, ce-n afară de-orice e natură
rosteşti realitatea,-n nedistanţă,
netimp, neglas, ne-aflare,-eternă stanţă,
text nouă-nuntru, lumilor textură,
materie din energie pură,
fotoni vibrînd şi devenind substanţă!
Fotoni din „Fie!”, deci din Verb, mutanţă
a dragostei în altă nemăsură!
Fă-mă, De Negrăitule, rostire,
cuvînt făptuitor de viaţă vie
din singurul Cuvînt prezent în toate,
ca,-nflăcărat de-universală-iubire,
ce-n mine-i cale adevăr să-şi ştie
naltul puterii Tale necreate!

V
Aşa cum, Yah vorbind, lumea s-a scris
în adevăr, făcîndu-se fiinţă,
şi s-a deschis într-un Cuvînt trimis,
viaţă şi atoatecunoştinţă,
trimitere în mine însumi mi-s
spre a vădi divină-acea putinţă
de-a învia a-ntregului abis,
cînd sunet dă-n rostire de credinţă.
Şi, dacă nu doar lăuntricitate
ultimă-a mea, nu text, ci chiar textura
realităţii,-al cărei puls e-n Fiu, –
cum, dincolo de tunetele toate
ale puterii, voi găsi măsura,
cuvîntul ce, rostit, mă face viu?

VI
Cum Cel ce-imperial Se cuvîntînd
în tunete peste făptura toată, –
tronal, adun cuvintele-n cuvînt,
vorbind în toate limbile deodată!
Şi el pronunţă înţelesul-cînt
din care e făcută şi-arătată
materia,-n adînc îl ascultînd,
şi numai lui şi-n el transfigurată.
Cuvintele-n cuvîntul ce le ţine
şi le dă sens puterea de-a zbucni,
foc pulsator de galaxii, din sine!
Cu prim şi-ultim cuvîntul vieţii vii,
ca-n ziua-ntîi pe-arterele divine,
schimb lumea,-l proferînd, din temelii!

VII
Cînd rugă-n mine eşti, eu sînt cuvînt,
cînd nesosit vii, – inimii pogor,
cînd înţelesul eşti, eu mă fac gînd,
cînd îndurare eşti, eu mie-mi mor,
şi creşte-n mine crucea pînă cînd
mă răstigneşte-nuntru pe-adevăr
şi în afar’, din sîngele-mi dă flori,
cu crengi spre cer nălţîndu-se cîntînd.
În Tine-s pîn’ la ultimul atom
al pulberii şi realităţii mele
textură-universalei învieri,
purtînd într-al lăuntrului meu dom
cuprinderea de dincolo de stele,
a marii Tale, Doamne,-ntîmpinări.

(VIII Evanghelia după Toma)
Nu m-a luat în cer, ci-n munte-n minte
Iisus din Nazaret şi-mi vîlvîi
puterea celor mai puternic sfinte
rostiri ce dau de-a dreptul în stihii!
Dacă v-aş spune unul din cuvinte,
pietre-aţi lua şi-n mine aţi zvîrli,
şi foc vi s-ar stîlp gol nălţa nainte
şi, norii-nvîrtejind, v-ar mistui!
Căci nu-s son doar şi înţeles şi forţă
în cari şi-un munte se cutremură,
prin care-n faţa voastră stau teribil,
ci-s viaţa vie însăşi, cărei torţă
m-aprind, mă-nvîlv, şi-ntreg ei flacără,
deşi lut, devin chip indestructibil!