Cu doar două luni înainte de a împlini 99 de ani, acest eveniment ar fi avut loc în ziua de 18 martie, Barbu Brezianu s-a stins din viaţă. S-a stins literlamente, adică a dispărut puţin cîte puţin, pînă cînd alcătuirea lui materială, trupească, şi-a pierdut coeziunea şi s-a resorbit în lumea elementară. Împuţinîndu-se treptat, dobîndind imperceptibil acea stare de transparenţă şi de imponderabilitate, este impropriu, şi aproape brutal, să vorbim despre moartea sa. Cea mai potrivită constatare ar fi aceea că el s-a identificat pînă la transmutaţie cu propriile sale construcţii mentale, pe care o viaţă îndelungată şi generoasă i le-a prilejuit fără nici o umbră de parcimonie.

Cunoscut în ţară şi în lume ca unul dintre cei mai importanţi specialişti în opera lui Brâncuşi, ca un interpret savant şi riguros al acesteia, el a lăsat oarecum în surdină, într-o penumbră delicată şi misterioasă, vocaţia sa literară, aceea de poet şi de traducător. După cum n-a făcut prea mare caz, pînă cînd nu s-a ivit momentul, nici de calităţile sale de combatant, de om a cărui atitudine fermă nu a putut fi clintită nici de veleitarii superficiali şi aroganţi, aşa cum s-au manifestat ei în cazul demolării Coloanei... lui Brâncuşi de la Tîrgu Jiu, şi nici de escrocii şi de impostorii analfabeţi care au infectat piaţa românească, sub privirile blajine ale celor care veghează la buna funcţionare a infracţiunii, cu acele obiecte triviale şi ridicole atribuite lui Brâncuşi. Însă în pofida firii sale discrete şi pudice, atunci cînd vibraţia lăuntrică l-a copleşit şi cînd obrăznicia şi vulgaritatea celor din jur au impus-o irepresibil, el a ştiut să-şi acordeze şi lira pentru timpanele delicate, dar şi să-şi aştearnă loviturile biciului pe spinările solzoase şi tuciurii ale celor care l-au transformat pe Brâncuşi fie într-un SRL cu aspiraţii internaţionale, fie într-un furnizor neobosit de pietre postume, una mai caraghiosă decît alta.

Ca poet, Barbu Brezianu vine direct din ambianţa literară a lui Ion Barbu. Avîndu-l ca profesor de matematici în clasele de liceu, Barbu Brezianu s-a bucurat nemijlocit de îndrumarea celebrului poet, însă barbianismul său are o altă sursă decît aceea pe care ar putea-o presupune o descendenţă lineară. Barbu Brezianu este structural un antiretoric, un duşman ferm al cuvîntului gol, al sonorităţilor fără conţinut expresiv şi al oricăror forme de redundanţă. Din această pricină, barbianismul lui este unul de esenţă, unul care derivă dintr-o structură asemănătoare a sensibilităţii şi a gîndirii, şi nu un fenomen de contaminare stilistică în urma unor presiuni conjuncturale. Prin tăietura cristalină a versului, prin pregnanţa frazei, prin construcţia, de multe ori eliptică, a întregului, Barbu Brezianu poate fi aşezat firesc în descendenţa lui Ion Barbu, dar a acelui Ion Barbu care s-a eliberat el însuşi de retorica baladescă şi de pitoresc, pentru a se apropia apoi vertiginos de imperativul purist şi incantatoriu al esteticii lui Bremont. însă dincolo de arhitectura textului, de ritmul alert al respiraţiei şi de un interes special pentru imponderabila lexicală, dusă uneori pînă la abstracţiune, toate de filiaţie barbiană, poezia lui Barbu Brezianu este lipsită de angulozităţi, de acel impact aproape contondent pe care poezia lui Ion Barbu îl are asupra cititorului. Dacă autorul Jocului secund se comportă ca un pugilist, lovind năprasnic şi definitiv, Barbu Brezianu levitează într-un mediu translucid, foloseşte geometria doar ca pe o plasă cu ajutorul căreia captează muzici imateriale, şi nu spre a crea realităţi definitive şi structuri de nezdruncinat. În ciuda aparenţelor apodictice ale propoziţiilor sale şi a discursului în epură, poetul Barbu Brezianu are un suflet romantic şi sentimental pe care, din delicateţe şi din pudoare, îl ascunde, cu mult rafinament, sub falsa glacialitate a rigorilor matematice.

Asemănător poetului, şi nici nu ar avea cum să fie altfel, este şi combatantul şi omul de atitudine Barbu Brezianu. În acest deceniu de confuzie, în care infracţionalitatea a ieşit la lumină şi s-a instituţionalizat din pricina slăbiciunii instituţiilor, a vagului legislativ, dar şi a intruziunii politicului dincolo de spaţiul său de competenţă, Barbu Brezianu a fost una dintre conştiinţele cele mai vii şi mai puternic angajate în apărarea patrimoniului naţional şi a fenomenului nostru artistic în faţa barbariilor de tot felul. Delicat şi ferm în aceelaşi timp, fără violenţe de limbaj, dar şi fără ambiguităţi de fond, el s-a angajat într-o luptă deschisă cu profitorii situaţiilor tulburi şi cu vînzătorii grobieni de iluzii şi de ficţiuni artistice. Într-o mare măsură, ca efect al atitudinii sale ferme şi al autorităţii sale profesionale şi morale indiscutabile, Coloana... de la Tîrgu Jiu este acum din nou în picioare, iar traficul de falsuri Brâncuşi, ajuns în ultimii ani o adevărată industrie, este şi el pe cale de a fi îngrădit. În pofida încercărilor de discreditare, în pofida capacnelor care i s-au întins în mod grosolan, în pofida manevrelor de culise ale unor geambaşi ai pieţei subterane de artă şi în pofida injuriilor incalificabile pe care un cor de agramaţi din Bucureşti sau din provincie, dar din aceeaşi mahala morală, i le-au adresat sistematic, el a reuşit să-şi păstreze încrederea în vigoarea creaţiei, în vitalitatea artei şi în şansele culturii de a trece teafără atît peste mizeriile mărunte şi spontane, cît şi peste atentatele mari şi bine orchestrate.

Deşi aceste două ipostaze ale lui Barbu Brezianu, aceea de poet şi aceea de luptător, pot fi uşor percepute pentru cine vrea să o facă, ele nu au fost aşezate, totuşi, în prim-planul activităţii sale; prima, din pricina unui exces de pudoare şi din nevoia înaltă a protejării intimităţii, iar cea de-a doua din pricina caracterului ei episodic şi circumstanţial. Însă dimensiunea culturală unanim cunoscută, cea care l-a adus pe Barbu Brezianu în prima linie a culturii noastre şi, în egală măsură, a celei europene, este calitatea sa de cercetător şi de exeget al lui Constantin Brâncuşi. Deşi a scris nenumărate pagini despre arta românească, în general, deşi i-a dedicat o importantă monografie lui Tonitza şi i-a studiat îndeaproape şi pe alţi artişti români importanţi, Barbu Brezianu s-a impus conştiinţei publice prin relaţia sa specială cu creaţia brâncuşiană. Studiind mai multe decenii opera din România a lui Constantin Brâncuşi, cercetînd cu mijloacele cele mai adecvate natura şi circulaţia lucrărilor în spaţiul nostru cultural, la zi cu toată biblografia dedicată marelui nostru sculptor, Barbu Brezianu şi-a sistematizat întreaga cercetare în monumentala sa lucrare Opera lui Constantin Brâncuşi în România, apărută deja în mai multe ediţii. Aici sunt repertoriate, descrise şi analizate, cu un impresionant acompaniament bibliografic, toate (şi acest fapt trebuie puternic subliniat) lucrările lui Constantin Brâncuşi din ţara noastră. Chiar şi lucrările pierdute, dar care sunt cunoscute documentar, au fost incluse, într-un fel sau altul, în această amplă panoramă asupra unei opere unice. Iar cei 99 de ani pe care n-a mai apucat să-i ducă pînă la capăt, l-au găsit pe Barbu Brezianu lucid şi împlinit în el însuşi, ca ultim reprezentant al unei mari generaţii de intelecuali interbelici, în care coexistau armonios şi poetul, şi scriitorul, şi traducătorul, şi cercetătorul, şi istoricul de artă, şi savantul, dar şi combatantul ferm şi eficient pentru cauza înaltă a integrităţii patrimoniului artistic naţional şi a coerenţei noastre simbolice. Drum bun în realitatea inalterabilă a artei, Domnule Barbu Brezianu!