Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Stilul e omul. Stilul e totul de Cosmin Ciotloş

Radu Cosaşu, Opere, V, Supravieţuirile 3. Logica,
Iaşi, Editura Polirom, 2013, 314 pag.

Pe clapeta volumului al cincilea din Operele lui Radu Cosaşu, Daniel Cristea-Enache (meritoriul coordonator al colecţiei, de altfel) se referă, caustic, la un tânăr critic literar, care ar fi văzut în Logica nimic altceva decât „un comunism hazos, cu Stan şi Bran”. În ce-l priveşte, afirmă Cristea-Enache, preferă să urmărească, tot acolo, fondul tragic.

Criticul tânăr (căruia nu i se dă numele) este Luminiţa Marcu, iar articolul incriminat a apărut în România literară în august 2002. Cunoşteam cronica şi-mi plăcuse, aşa că, prudent, am căutat în arhivă şi-am recitit-o. N-am găsit nimic deplasat în pagina cu pricina, nu mi s-a părut deloc că predecesoarea mea ar fi adoptat, cumva, o poziţie prea dezinvoltă în discurs (ca simplu amănunt: cuvântul „hazos” nici măcar nu apare în text), dar ce m-a surprins cu adevărat a fost să constat că respectiva cronică nici măcar nu era despre Logica... Ci despre un prim volum al seriei de Supravieţuiri editate, la începutul deceniului trecut, de Fundaţia Pro. Să zicem că memoria le mai joacă, unor critici, şi câte-un renghi.
Dincolo de asemenea accidente, mi se pare simptomatică această polemică implicită. De ce unii văd în Radu Cosaşu mai degrabă un prozator infinit de ataşant, care, scriind despre un univers vădit imund, îl transcende cu o graţie inegalabilă, în vreme ce altora le apare, dimpotrivă, ca un caz emblematic de conştiinţă scindată, ca un, în sfârşit, moralist convulsionat? Ca să fie totul limpede: eu, unul, mă înscriu mai degrabă în prima categorie. Din respect pentru ale altora, n-am să-mi susţin, însă, propriile preferinţe. Vreau doar să înţeleg cum se cade resorturile acestei incompatibilităţi. În definitiv, Logica e una singură. Cum de o putem citi (atât de) diferit?
Cred că, măcar în parte, de vină este o anume presiune culturală. Ne sunt familiare, în linii mari, grozăviile perioadei, ştim cât de sumbri au fost anii cincizeci, câte victime au lăsat ei în urmă. Eretici sau dogmatici, ameninţarea plutea deasupra capetelor tuturor. Familiar ne este şi traseul literar al lui Radu Cosaşu, cu toate repercusiunile neaşteptate ale „teoriei adevărului integral” propuse de el la faimosul Congres al Tinerilor Scriitori din 1956. Abia ieşit din adolescenţă (cu fumurile ei trecând drept convingeri de nezdruncinat) acesta se vede pus în situaţia de a-şi asuma o culpă de care, în definitiv, nu e vinovat, dar pe care crezul său ideologic i-o induce. E marea temă a Supravieţuirilor. Fără îndoială, uşor n-avea cum să-i fi fost. Mă tem însă că a atribui acestui moment (şi întregii serii de momente dificile care i-a urmat) sensul unei prăbuşiri interioare este echivalent cu a-l subestima, literar, pe Radu Cosaşu. Nici unul dintre noi (nici Daniel Cristea- Enache, nici Luminiţa Marcu, nici eu) nu mai este azi capabil de percepţia autentică a ideologicului. Putem estima, în măsura în care i-am trăit îndeajuns de lucid, ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Mai adânc de atât, e simplă informaţie istorică. Putem specula în legătură cu motivele care i-au determinat pe destui tineri să se încreadă, în primii ani de după război, în lumina răsăritului sovietic, putem avea, cum se zice, comerţ intelectual cu poziţia lor pătimaşă, dar un minim exerciţiu de sinceritate ne obligă să recunoaştem că, de fapt, nu le putem împărtăşi elanul doctrinar (independent de culoarea lui).
Dacă va fi fost vorba de o scindare în sufletul lui Radu Cosaşu, aceasta mi se pare singura plauzibilă: „copilul bătrân” care comite gesturi grandilocvente în numele unei „religii” fără Dumnezeu e abandonat de adultul care, ca orice adult responsabil, îşi îngăduie să dea curs pornirilor ludice pe care le-a resimţit dintotdeauna. N-ar fi exclus ca această despărţire să fie pricinuită, la un nivel de profunzime, de maturizarea stilistică. Ucenic vorace într-ale scrisului, Radu Cosaşu învaţă din vreme să ocolească patetismul. Deprinde, adică, stilul şi ajunge să-l descopere ca fundamental (multă vreme considerându-l, pur şi simplu, accesoriu). Prima pagină a Logicii conţine mărturia acestei revelaţii: în Popa Nan, găzduit de celebra deja mătuşă Sanseverina, cufundat în Anatole France, observă că „are un stil, într-adevăr, minunat”, ceea ce-l îngrijorează. Fusese avertizat că autorul e „apolitic şi mic-burghez”, dar nu şi-a putut reprima, el, vigilentul, nici încântarea, nici mirarea: „acest contrast între farmec şi mesaj, această putinţă nouă de a mă lăsa încântat de un stil refuzându-i însă ideile, constituia o experienţă nemaipomenită şi excitantă”, care, scrie splendid mai departe Cosaşu, „mă deschidea ş...ţ spre nuanţă” (p. 21).
În nuanţă stă, în ultimă analiză, piatra de încercare a literaturii lui Radu Cosaşu (şi a Logicii, mai ales). În gesturile incerte, nedefinitive, pe care prozatorul le opreşte la jumătate pentru a le studia, pentru a se roti, cu paşi mici, în jurul lor, cât să le vadă şi din partea cealaltă şi să le descopere ceea ce s-ar putea numi umorul intrinsec (păstrând extrem de slabe legături cu acela grosier şi, socialmente, eficace). Cosaşu nu caută să provoace hohotul, el induce confortul bunei dispoziţii. În prefaţa acestui volum de Opere, Nicolae Manolescu indică exact caracterul compozit al romanului, care drenează parcă la un loc toate abilităţile autorului. Jurnal, memorii, articole de ziar, eseu, corespondenţă, toate sunt imbricate cumva în Logica, dar nici una nu e suverană. Suveran e doar stilul, care palpită sub fiecare rând, fie el scris în deceniul al şaselea sau al nouălea. De altfel, frecventele interludii puse, aici, sub foarte sobrul titlu de Bibliografie, nu păcătuiesc prin nimic. Fără a fi, ele însele, nişte capodopere, nuvelele de tinereţe transplantate în Logica fortifică totuşi o capodoperă. Al cărei atu şi a cărei prospeţime rezidă astăzi nu atât în epicul cărţii (vrem, nu vrem, reiterăm experienţa cu Anatole France), cât în mesajul radical în calofilia lui.
Sunt multe episoade de neuitat, care merită citate (au şi fost de altminteri citate, în cei aproape treizeci de ani de la prima apariţie a cărţii). Unul, de tot acut, din capitolul Melodramame, are însă toate calităţile pentru a ilustra o lecţie despre marea literatură. Cu manuscrisul încheiat la subraţ, protagonistul ajunge în casa unei dactilografe (e ştiut cultul lui Radu Cosaşu pentru aceste adevărate sparring partners), prietenă a mamei (Mela pe numele ei) ignorate de tânărul scriitor cu încăpăţânare. Târgul propus e simplu: efortul trebuie răscumpărat printr-un gest de tandreţe filială. Nu e nevoie decât de o scrisoare de câteva rânduri pe care fiul să i-o adreseze propriei mame. Scena este colosală. Întreprinzătoarea „tanti Verona” convoacă toate metodele de stimulare a inspiraţiei. Inclusiv, ca ultim argument, o fotografie-suvenir pe care stă scris doar „Mămica” şi, în chip de dedicaţie, „lui Relucă” (p. 141). Nu numai că fiului apostat cumulul de diminutive i se pare intolerabil, dar, în replică, pentru o epistolă la fel de lapidară, acesta se străduieşte să facă uz de întregul inventar de tactici (retorice, persuasive, sugestive, livreşti) pe care-l are la dispoziţie. Se simte amorţit de o imposibilitate de ordin practic (fiind hăituit de amintirea unei lecţii de pian în timpul căreia, pur şi simplu, nu cunoştea partitura, în ciuda încrederii insistente a profesoarei), îşi face scrupule dintre cele mai înalte (ajungând să se pună în balanţă cu Tolstoi). Preparativele şi remuşcările se sincronizează:
„O frază îmi veni, dreaptă şi clară în gând, cu cuvintele bătute în piatră, ca ale unei romanţe, de neşters, şi aşa le trecui pe hârtie, fără să le mai stilizez: «Melo dragă, (şi instinctiv stiloul adună cele două cuvinte într-un legato din care ieşi cuvântul melodragă, ceea ce nu numai că nu corectai, dar mi se păru un semn dintr-acelea groaznice sau monstruoase, care-mi dădeau spontan de veste că gândesc just sau, la belotă, că sunt în carte), te sărut, îmbrăţişări doamnei Mura. Oscar»” (p. 142).
Toate cu un sens. În paragraful următor, precocele stilist va face, conştiincios, proba mentală a „tratatului unilateral”. „În primul rând”, scrie el, „lăsând deoparte calamburul iniţial cu care putea să facă ce voia, de mai ştia limba română: dacă o va jigni că în primele vorbe pe care i le scriam, după şase ani de tăcere, o pun alături de o altă persoană? De aici reieşi ideea surprinzătoare că de multă vreme nu mă mai gândisem, cu vinovăţie, la a o feri de jigniri; urmă, repede, problema dacă doamna Mura putea fi îmbrăţişată de Melodragă: de unde ştiam eu că fosta mea profesoară de pian era acolo, şi nu în altă parte? În febrilitatea întrebărilor, ceva îmi şopti că aici nu mă înşelam: doamna Mura era acolo, lângă mama! Da, dar – din nou – cum putea mama accepta să o pun lângă o femeie, atât de trecătoare în viaţa mea? Ar fi trebuit să şterg tot, ipoteză care mă nelinişti şi mai şi, căci atunci mi-aş fi dezvăluit Veronului nesiguranţa şi scrupulul. Monştrii trebuie să rămână invulnerabili, chiar dacă, mai ales dacă, avuseseră slăbiciunea unei confesiuni” (p. 143).
Acestea, pentru o mână de cuvinte dintr-o scrisoare cu un singur destinatar. Logica are, în prezenta ediţie, trei sute de pagini. Se prefigurează o ecuaţie acablantă, din care oricine poate înţelege, dincolo de talent, consumul, frământarea, angoasa pe care le presupune scrisul, aparent atât de nonşalant, al lui Radu Cosaşu. Un scriitor care, aparte de polemicile dintre doi (sau mai mulţi tineri critici), chiar a reuşit să preschimbe o lume funestă, de privaţiuni şi teroare, într-una suportabilă, de nu chiar, pentru cititorii de azi, fascinantă.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara