în fond, epoca modernă a tins multă
vreme către nivelare, prin tot felul de
răsturnări, care însă nu erau toate
nivelatoare, nefiind toate suficient de abstracte,
ci având o concreteţe a realităţii. [...] Pentru ca
nivelarea să poată avea loc propriu-zis, trebuie
mai întâi creată o fantomă, duhul ei, o imensă
abstracţie, un ceva atotcuprinzător care nu e
nimic, un miraj – iar această fantomă e publicul.
Doar într-o epocă lipsită de pasiune, dar reflectată,
această fantomă se poate dezvolta cu ajutorul
presei, când presa însăşi devine o abstracţie.
În epoci entuziaste, în vremuri pasionate şi
tumultuoase, chiar şi atunci când un popor vrea
să realizeze ideea de deşert nerodnic, distrugând
şi stricând totul, nu există nici un public. [...]
Publicul e un concept care nu poate fi
întâlnit în Antichitate, întrucât pe atunci poporul
era nevoit să intre în acţiune en masse, in corpore,
fiind în această situaţie responsabil pentru ce
înfăptuia un individ din mijlocul său, iar individul
trebuia să fie prezent personal, în rolul său precis,
şi să se supună aprobării sau dezaprobării
momentului, precum şi judecăţii acestuia. Abia
când nici o comunitate puternică nu mai conferă
plenitudine concretitudinii, presa va forma
această abstracţiune numită public, care constă
din indivizi ireali, niciodată reuniţi şi imposibil
de reunit în acelaşi timp într-o situaţie sau o
organizaţie, şi care totuşi sunt consideraţi un
întreg. Publicul e un corp de armată mai numeros
decât toate popoarele laolaltă, însă nu poate fi
niciodată trecut în revistă, ba nu poate să aibă
nici chiar un singur reprezentant, pentru că e el
însuşi o abstracţie. Cu toate acestea, când epoca
e lipsită de pasiune, reflectată, şi şterge tot ce e
concret, publicul devine întregul care trebuie
să-i cuprindă pe toţi. Însă un astfel de raport
arată la rândul său că individul nu se poate baza
decât pe sine.
În simultaneitatea clipei reale şi a situaţiei
reale, cu oameni reali, care sunt fiecare ceva,
individul găseşte sprijin. Însă prezenţa publicului
nu creează nici o situaţie şi nici o adunare. Pentru
că individul care citeşte nu e publicul, şi astfel
citesc treptat mulţi indivizi, poate toţi, însă nu
simultan, nefiindu-şi contemporani. Publicului
îi trebuie zile întregi, ani, pentru a se aduna
într-un fel, şi când se adună nu are totuşi realitate.
Abstracţia pe care o formează indivizii prin
paralogism îi respinge în loc să-i ajute. Cel care,
fiind contemporan cu oameni reali, într-o
clipă reală şi o situaţie reală, nu are nici o opinie,
va prelua opinia majorităţii, sau, dacă e mai
luptător, pe cea a minorităţii. Însă majoritatea
şi minoritatea sunt, atenţie! compuse din oameni
reali, şi în asta constă sprijinul apartenenţei la
ele. În schimb, publicul e o abstracţie. A
adopta aceeaşi opinie precum anumiţi oameni
concreţi înseamnă să ştii că ei sunt supuşi aceloraşi
primejdii ca tine, că se vor rătăci împreună cu
tine dacă opinia e o rătăcire etc. Însă a adopta
aceeaşi opinie precum publicul e o consolare
înşelătoare, întrucât publicul nu există decât
in abstracto. De aceea, nici o majoritate n-a fost
vreodată atât de sigură de dreptate şi de victorie
cum e publicul, însă aceasta e doar o slabă consolare
pentru individ, publicul fiind o fantomă care nu
îngăduie apropiere personală. Dacă un om îşi
însuşeşte azi părerea publicului, iar mâine e
fluierat, e fluierat de public. O generaţie, un
popor, o adunare populară, o societate, un om
au totuşi o responsabilitate din cauză că sunt
ceva, pot să se ruşineze de inconstanţă şi lipsă
de credinţă, însă publicul rămâne public. Un
popor, o adunare, un om se pot schimba în aşa
fel încât să fii nevoit să zici: nu mai sunt aceiaşi, însă publicul poate deveni opusul său şi să fie
totuşi acelaşi – adică publicul. Însă tocmai
prin această abstracţie şi prin această disciplină
abstractă se formează individul (în măsura în
care nu e deja format prin propria sa interioritate),
atunci când nu piere; ele îl învaţă să fie mulţumit
cu sine şi cu relaţia sa faţă de Dumnezeu, în
cel mai înalt sens al religiozităţii, să înlocuiască
acordul cu publicul, care mistuie toate individualităţile
relative concrete, prin acordul cu sine, pentru
ca în loc să tot robească, să-şi găsească odihna
în sine înaintea lui Dumnezeu. Şi aceasta este
deosebirea absolută a modernităţii faţă de
antichitate: întregul nu e un dat concret care
sprijină individul, formându-l, fără a-l dezvolta
însă în mod absolut, ci o abstracţie care în
uniformitatea ei abstractă şi respingătoare îl
ajută să se formeze în mod absolut – dacă nu
piere. În Antichitate, lipsa de consolare consta
în faptul că omul remarcabil era cum ceilalţi nu
puteau să fie; mai târziu motivul de entuziasm
avea să fie că omul care se dobândeşte pe sine
în mod religios e doar ceea ce toţi pot să fie. [...]
dacă mi-aş imagina publicul acesta
ca pe o persoană (pentru că atunci
când anumiţi oameni mai buni
aparţin preţ de un moment publicului, au totuşi
în ei o concreteţe
organizatoare care îi
menţine, chiar dacă nu
dobândesc suprema
religiozitate), m-aş gândi
în primul rând la un
împărat roman, un personaj
mare, bine hrănit, care
suferă de plictiseală,
dorindu-şi de aceea doar
incitarea simţurilor prin
râs, întrucât datul divin
al cuvântului de spirit nu
e suficient de pământesc.
Acest personaj se plimbă
pentru variaţie încoace
şi încolo, mai mult apatic
decât răutăcios, însă ros la modul negativ de
ambiţia domniei. Oricine a citit autorii antici
ştie câte era un împărat capabil să inventeze
pentru a face să treacă timpul. Tot astfel ţine
publicul un câine, de dragul distracţiei. Acest
câine e tot ce poate fi mai demn de dispreţ în
literatură. Când se iveşte un om mai bun, poate
chiar un om deosebit, câinele e asmuţit împotriva
lui şi începe distracţia. Câinele îi muşcă pulpanele
hainei, îngăduindu-şi tot felul de obrăznicii –
până când publicul se plictiseşte şi-i zice: „Destul!“
Publicul a acţionat nivelator. Cel mai bun, mai
puternic, a fost maltratat – iar câinele, ei bine,
acesta continuă să rămână un câine pe care de
fapt îl dispreţuieşte chiar şi publicul. Nivelarea
a avut aşadar loc printr-un terţ, publicul nimicniciei
a nivelat printr-un terţ care prin abjecţia sa
era deja mai mult decât nivelat şi mai puţin decât
nimicul. Iar publicul nu are remuşcări, pentru
că nu el e de vină, ci câinele; aşa cum li se
spune copiilor: „pisica e de vină“. Publicul e lipsit
de remuşcări pentru că nu e vorba de un prejudiciu
esenţial – ci doar de un pic de distracţie. Dacă
instrumentul nivelării ar fi fost un om deosebit,
vrednic, publicul indolent ar fi fost tras pe sfoară,
pentru că instrumentul ar fi devenit la rândul
său deranjant, însă când cel mai bun e înjosit
prin ceva demn de dispreţ, iar ceea ce e demn
de dispreţ e autoînjosit, nimicnicia şi-a încheiat
socotelile. Publicul poate fi lipsit de remuşcări,
pentru că de fapt nu el e stăpânul câinelui, ci
doar subscrie; nici nu-l asmute direct, nici
nu-l fluieră direct; în caz de proces publicul ar
spune: câinele nu e al meu, e un câine fără stăpân;
iar în caz că totuşi câinele ar fi prins şi dat şcolii
de veterinari pentru a fi omorât, publicul ar
spune: ce bine că a fost omorât câinele cel rău,
toţi ne-am dorit asta, chiar şi subscribenţii.
Un om capabil să-şi închipuie o asemenea
situaţie tinde poate să îşi fixeze atenţia asupra
celui bun, care a fost maltratat, considerând
că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Nu pot fi
deloc de acord cu acest punct de vedere, întrucât
pentru un om care vrea să ajungă la cele mai
înalte lucruri e chiar bine să treacă prin aşa ceva,
şi chiar ar trebui să-şi dorească asta, indiferent
cât ne-am indigna în numele lui. Nu, îngrozitor
e altceva: gândul la multele
vieţi omeneşti care se
risipesc, sau lesne ar
putea să se risipească.
Nici măcar gândul la
cei decăzuţi sau la cei
rătăciţi întru pierzanie,
care joacă rolul câinelui
pentru bani, ci la mulţii
inşi lipsiţi de fermitate,
uşuratici, robiţi simţurilor,
care cu simandicoasă
indolenţă n-au altă
impresie mai profundă
a existenţei decât aceasta,
a râsului fără sens; la
toţi nechibzuiţii care
sunt duşi într-o nouă ispită, crezându-se chiar
importanţi în mărginirea lor, pentru că le e milă
de cei atacaţi, fără să înţeleagă deloc că, într-o
astfel de situaţie, cei atacaţi sunt întotdeauna
cei mai puternici, şi fără să priceapă că aici
cuvintele: „Nu-l plângeţi pe el, plângeţi-vă pe
voi înşivă“ capătă un accent înspăimântător şi
totuşi ironic.
Această atitudine e cea mai de jos a
nivelării, pentru că ea corespunde întotdeauna
divizorului comun înaintea căruia toţi devin
egali; viaţa eternă e şi ea un fel de nivelare, şi
totuşi nu e astfel, pentru că divizorul constă în
a fi un om esenţial în sens religios.
(Traducere din limba daneză de Ana-Stanca
Tabarasi-Hoffmann, din volumul IV al
Operelor lui Søren Kierkegaard, în curs de
publicare la Editura Humanitas)
