A ajuns la cea de-a 19-a ediţie! Puţini şi-ar fi imaginat în urmă cu două decenii că iniţiativa directorului fondator, regretatul maestru Ţtefan Niculescu, va rodi în timp, cu asemenea vigoare. Căci S.I.M.N. – aşa cum este cunoscută în lumea muzicii actuale – reprezintă, în aceşti ani, cea mai importantă manifestare festivalieră de acest fel din Europa Centrală şi de Sud-Est. Concerte camerale şi concerte simfonice – este de evidenţiat implicarea constantă şi nu circumstanţială a Formaţiilor Muzicale Radio, conferinţe şi utile întâlniri profesionale, constituie împreună, de la un an la celălalt, un preţios tezaur de valori muzicale artistice; în plan componistic, de asemenea în cel al preformanţei interpretative, se poate vorbi de un tezaur depozitar al lumii ideilor, al căutărilor şi al experimentelor, al confirmărilor, al împlinirilor; iar aceasta, ca artist, vizavi de tine însuţi, vizavi de colegii de breaslă, de publicul de concert.
Imaginată a se desfăşura sub genericul „Muzica lumii“, recent încheiata ediţie a reunit valori componistice din Europa Centrală, de Vest şi Sud-Est, din Nordul scandinav, din Orientul îndepărtat, din Japonia, din Statele Unite.
Vasele comunicante privind circulaţia actuală a valorilor aduc juxtapuneri uimitoare. Mărturisesc, nu-mi este comod să gândesc precum Alvin Toffler care considera că ne aflăm într-un sat planetar în care valorile se apropie, se cunosc, comunică, se pot influenţa. Riscul posibilei depersonalizări există. Nu în cazul personalităţilor autentice. Asta ne-o demonstrează octogenarul compozitor japonez Joji Yuasa, artist aflat în rezidenţă în cadrul ediţiei din acest an a „Săptămânii...“; o demonstrează pe parcursul unei creaţii absolut fabuloase, „Interpenetration II“ pentru doi percusionişti, componenţi ai spectaculoasei formaţii „Game“ conduse de această dinamică personalitate care este Alexandru Matei. Este o lucrare pe parcursul căreia cele două entităţi îşi împrumută reciproc date ale identităţii lor rămânând, totodată, ele însele. Este o experienţă de autocunoaştere, de raportare într-un context etnic, naţional, pe care autorul îl sondează, îl penetrează spre valorile de substanţialitate ale acestora, compunând în final propria identitate, identitatea acestei creaţii ce revelează o impresionantă forţă interioară. Este o experienţă pe cât de personală pe atât de riscantă. Căci la fel cum o fac mulţi conaţionali – şi nu de azi, nu de ieri, de mai multe generaţii, Yuasa este şi el sedus de tipul de comunicare propriu omului ce aparţine spaţiului vest-european. Ne-o demonstrează câteva dintre celelalte lucrări ale domniei sale, prezente în recenta ediţie festivalieră; sunt experienţe pe parcursul cărora autorul încearcă a se apropia, a înţelege, tipul de comunicare ce aparţine europeanului mileniului trecut, comunicare susţinută de tensiuni dramatice evolutive ce ţintesc climax-uri paroxistice; ...puţin convingătoare în acest caz. Ţi totuşi Yuasa se simte bine în limitele idiomului muzical al ţării sale; aşa cum, cel anglo-saxon, spre exemplu, nu-i este deloc comod.
Relaţia în sens invers cunoaşte o cu totul altă perspectivă. De la Debussy la Messiaen şi de aici la creaţia multor artişti ce aparţin spaţiului culturii europene, viziunea asupra Orientului este una integratoare, îmbogăţind – eventual - un teritoriu constitut; din care nu se evadează. Observi acest lucru inclusiv în lucrarea englezului Jonathan Harvey, compozitor septuagenar omagiat şi domnia sa pe parcursul actualei ediţii a „Săptămânii...“; „Body Mandala“, pentru orchestră simfonică mare, aduce încercarea unei intruziuni înspre spiritualitatea budistă a Tibetului din nordul Indiei, una dintre fostele perle ale coroanei britanice. Construite cu vădit meşteşug lucrările sale comportă, totuşi, un explicit spirit pragmatic anglo-saxon; sunt stabilite punţi fără a se parcuge trasee convingătoare.
Mari lucrări, mari personalităţi prezente în acest festival al muzicii noi? Au fost. Mă refer la lucrarea pentru orchestră simfonică mare „A=1, for midday“ de Octavian Nemescu, o creaţie magnifică ce are drept susţinere interioară o colosală forţă spirituală, aceea a adevărului ce se revelează pe sine însuşi, având la bază principiul armoniei naturale extins atât în plan orizontal, cât şi în cel veritical. Compozitorul pare că nu face decât să o lumineze. Este o construcţie statuară împlinită de o orchestraţie strălucitoare, excelent pusă în valoare de dirijorul olandez René Gulikers la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio. Acelaşi principiu al armoniei universale l-am întâlnit şi în lucrarea „Incontri spatiali“ de Tiberiu Olah, un autor puternic, plecat dintre noi, autor căruia breasla muzicienilor îi acordă, din păcate, mult prea puţină atenţie. Un spirit latin prin excelenţă se dovedeşte a fi Salvatore Sciarino, un italian care are astăzi curajul de a trăi retras, departe de lumea dezlănţuită; există în muzica sa o curăţenie interioară, un dramatism net, pe care le percepi audiind împreună mai multe dintre creaţiile sale. „Morte tamburo“ şi „Canzona di ringraziamento“ sunt creaţii fascinante aduse nouă de un conaţional la fel de fascinant cum este tânărul flautist Mario Caroli. Este un artist pentru care muzica, flautul, reprezintă viaţa însăşi cu toate misterele şi bucuriile acesteia, bucurii pe care nu pregetă a ni le împărtăşi. L-a întâlnit pe scena de concert pe colegul său, pe japonezul Toshiya Suzuki. Este un artist-spectacol, un muzician al acestei bogate familii a flautelor de lemn. Are putinţa de a emite sunete uimitoare modelate în limbajul unei comunicări de o fermecătoare cordialitate. De la muzica compozitorilor japonezi contemporani şi până la cea a italianului Luciano Berio, artistul parcurge spaţii de cultură şi epoci, de la acele semne ce identifică tradiţia niponă la avangarda europeană a sfârşitului de secol XX; o face cu pasiunea descoperitorului de lumi!
Dar nu numai pentru aceşti doi artişti performeri, de asemenea pentru Doina Rotaru însăşi flautul este un instrument „cu totul straniu“, cum mărturiseşte autoarea, un instrument a cărui frumuseţe ne este dezvăluită într-un adevărat poem al spaţiului indoeuropean. Este un spaţiu generos ce cunoaşte rugăciunea din doină, din colindă. Este un poem vechi de când lumea, mereu nou pentru noi.
Au fost prezenţi în concertele „Săptămânii...“ importanţi autori originari din România, stabiliţi de decenii în partea de Vest a continentului european, sau peste ocean, în Statele Unite, compozitorii Eugen Wendel, Corneliu Dan Georgescu, Violeta Dinescu, Costin Miereanu, Gheorghe Costinescu. Dureroasă mi-a părut a fi muzica regretatului prieten şi coleg, Horaţiu Rădulescu, anume piesa „Dizzy Divinity“, pentru flaut solo, o fascinantă melopee ce interpretează în sens nou tradiţia monodică bizantină, bogăţia intonaţională a acesteia. ~ndrăgostit – pe de altă parte – de sonoritatea oboiului, compozitorul Ulpiu Vlad încredinţează lui Dorin Gliga, un captivant poem al liniştii şi al tensiunii din perspectiva căreia se întrevăd lumi de fermecătoare culori timbrale.
Veritabili stâlpi ai muzicii noastre – pentru secolul pe care abia l-am depăşit, pentru muzica zilelor noastre – se dovedesc a fi Aurel Stroe, Ţtefan Niculescu, Myriam Marbe, Anatol Vieru, Pascal Bentoiu, personalităţi distincte, puternice; muzica lor depăşeşte servituţile unei determinări stricte a momentului. Creaţiile lor, creaţiile altor colegi aparţinând unor generaţii mai tinere, ne-au fost aduse în actualitate graţie acţiunii unor muzicieni ce îmbină harul comunicării cu profesionalismul înalt. Mă refer la flautistul Ion Bogdan Ţtefănescu, la pianistul Sorin Petrescu, la Cvartetul de coarde „Excelsior“ al muzicienilor japonezi, la formaţia Trio „Contraste“, la formaţia atât de originală de clarinete „Clarino“ condusă de Emil Vişenescu, de asemenea la saxofonistul Daniel Kientzy, la violista Cornelia Petroiu.
Dată fiind strădania muzicienilor ansamblului francez „Linea“ am putut audia două dintre creaţiile semnate de mari autori ai sfârşitului de secol XX, cum sunt americanul George Crumb şi francezul Pierre Boulez. Au realizat la nivel de excelenţă lucrarea „Échantillons“, datorată compozitorului Sorin Lerescu, unul dintre directorii recentei ediţii a „Săptămânii...“, conducătorul artistic al grupului instrumental „Traiect“; este o lucrare consistentă din punct de vedere expresiv, bine proporţionată în planul construcţiei.
„DevotioModerna“, condus de compozitoarea Carmen Maria Cârneci, „Inter-Art“ & „Pro Contemporania“, conduse de compozitoarele Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian, trio „Tafeal“ din Elveţia, Ansamblul bulgar de muzică contemporană, Ansamblul „Archaeus“, apoi Orchestra de Cameră Radio condusă de dirijorul Radu Popa, au fost prezenţe artistice pe cât de utile pe atât de captivante.
Un moment aparte l-a constituit prezentarea în concert a spectacolului „Eva“, operă „homeopatică“ – cum o numeşte compozitorul Dan Dediu – scrisă pe un libret de Matei Vişniec. Este o veritabilă scenă de operă pe care nu preget a o considera ca fiind mai mult nostimă; este o lucrare ce aminteşte de formula madrigalelor dramatice ale lui Claudio Monteverdi. A lipsit complementul scenic, a lipsit plastica timbral sonoră susţinută în acest caz, la pian, de autor însuşi. Nu a lipsit însă o bogată recuzită sonoră, momente stilistic disparate ce făceau aluzie la muzica lui Haendel, Mozart, Wagner, Puccini, etc... ~n această înghesuială stilistică l-am căutat şi pe autor. Dan Dediu era pe-acolo.
Cornel Ţăranu, Fred Popovici, George Balint, Maia Ciobanu, Laura Manolache, Livia Teodorescu-Ciocănea, Horia Ţurianu, Petru Stoianov, Cristian Marina, Adrian Enescu, Vladimir Scolnic, Diana Rotaru, sunt autori ce provin din generaţii diferite, ce dezvoltă stiluri diferite; şi-au găsit locul firesc în programele actualei ediţii a „Săptămânii...“; de altfel, de la un an la celălalt, indiferent de personalitatea directorului artistic, a fost impusă în mod firesc conduita privind promovarea unei largi diversităţi stilistice. Este o realizare importantă ce şi-a făcut loc încă de la primele ediţii. ~ntîmplător sau nu, au lipsit din programele acestei ediţii creatori importanţi precum Călin Ioachimescu, Lucian Meţianu, Liviu Dănceanu, regretatul Costin Cazaban. Marca de originalitate a personalităţii lor ne-a lipsit!
Curios lucru, prezenţi într-un concert ce le-a fost încredinţat în mod special, studenţii claselor de compoziţie, de muzicologie, de dirijat, au evitat, cu rare excepţii, să asiste la concertele „Săptămânii...“. Suficienţă? Comoditate? Rutină cotidiană? Poate. La această vârstă? Lipsă de curiozitate firească, de entuziasm? ~n mod firesc, decanatele, catedrele de specialitate ale Universităţii de Muzică ar trebui să asimileze aceste concerte obişnuitei practici profesionale, obligaţiilor studenţeşti fireşti pentru care se acordă şi se retrag credite. Iar aceasta în cadrul învăţământului vocaţional susţinut din fonduri publice. Este o simplă problemă de eficientă organizare.
Cine a sprijinit financiar realizarea acestei ediţii a „Săptămânii...“? Deşi reprezintă o podoabă de preţ a vieţii culturale bucureştene, Primăria Generală a refuzat să se implice! Ministerul Culturii a avut pentru prima dată o participare mai mult simbolică. Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, căreia i s-au alăturat mai multe donaţii particulare, au salvat situaţia! De această dată!
Nu poţi să nu apreciezi ca fiind cu totul nefirească retragerea semnificativă a sprijinului ministerului de resort în condiţiile în care „Săptămâna...“ constituie un act de reprezentare naţională, un act al cărui prestigiu s-a construit în ani, în lume, şi pentru imaginea noastră a tuturor. Este de observat că în aceste condiţii, guvernul Japoniei prin organisme special abilitate a fost cel mai important sponsor al concertelor în care au evoluat artişti japonezi. Este un act de demnitate pe care, în acest caz, ţara noastră riscă să o piardă.
