Pe Nietzsche nu-l poţi gusta decît atunci cînd te apucă pofta răzvrătirii. Sau atunci cînd vrei să-ţi sporeşti dispreţul faţă de pegra speciei umane. Sau în momentele de mizantropie, cînd, scîrbit de lume, vrei s-o cureţi desfiinţînd-o.
În schimb, parcurs cu dispoziţia aşezată a cititorului care caută motive de lucidă documentare, autorul din Röcken te indispune. Şi la mijloc nu e atît nesuferita emfază cu care vorbeşte de sine ca de un zeu mîntuitor, acea dizgraţioasă vanitate de a-şi ridica un soclu de profet irepetabil, ci incredibila fugă de idei: morbida înclinaţie de a divaga, înclinaţie din cauza căreia, citit cu atenţie, impresia pe care o lasă e de incoercibil spirit delirant. O jerbă de ditirambi umflaţi dincolo de tivul oricărei cuviinţe, la care se adaugă o euforie suspectă, pornită dintr-o umoare care şi-a pierdut busola.
De aceea, pe Nietzsche îl savurezi în tinereţe. După o vîrstă, nemaiputînd să intri în spiritul hiperbolelor de piramidă, nu te mai atrage decît stilul lor. Îi urmăreşti dansul prozodic, salturile lexicale, ruperile de ritm, dar în nici un caz sensurile. E ca un copil talentat căruia îi admiri graţia mişcărilor fără a-i mai putea lua în serios nuanţele. Un ghepard care, ţîşnind în sprinturi fulgerătoare, oboseşte repede şi renunţă a-şi urmări ideea, căci stilul său fragmentar nu provine dintr-o opţiune estetică, ci dintr-o deficienţă de atenţie. Nietzsche scrie în secvenţe scurte fiindcă nu poate păstra linia dreaptă şi ar fi o impietate să-i cauţi în operă o consecvenţă a ideilor declamate.
Nicolae Stan trebuie să-l fi urmărit ani de zile pe ghepard, cercetîndu-i piruetele, cîntărindu-i viaţa şi comparîndu-i artificiile retorice. Şi astfel a putut să-i depisteze nu doar căderile şi inconsecvenţele, dar şi sclipirile indubitabile. Numai aşa se explică fineţea observaţiilor la care ajunge în Nietzsche, ermitul vesel. Volumul trebuie să se fi născut dintr-o atracţie statornică, hrănită de o pasiune livrescă care a culminat în cercetare temeinică. Cartea pare să fi fost la început o teză de doctorat, într-atît de amănunţită e analiza la care autorul îl supune pe Nietzsche, atîta doar că acribia de informaţie nu dăunează fluenţei de limbă, lucrarea neavînd nimic din scorţoşenia de cimitir a tomurilor academice. Dimpotrivă, lexicul e agreabil sub unghiul confortului pe care ţi-l lasă la lectură.
Principala idee a lui Nicolae Stan este că fascinaţia pe care Nietzsche o exercită asupra posterităţii vine din arta cu care a ştiut să se pună în lumină, căci adevărata miză a operei lui nu stă într-un mănunchi de idei sau într-un tabel de concepte, ci în propria persoană. Cu alte cuvinte, Nietzsche este un regizor genial care montează o piesă în care actorul principal este el însuşi. La capătul piesei, cititorul rămîne cu impresia că a asistat la povestea unei lupte care s-a petrecut în afara piesei, cînd de fapt toată lupta a constat în elaborarea poveştii. Nietzsche este un model de ceea ce înseamnă o fiinţă-dehîrtie, adică un personaj al cărui contur nu există decît în spaţiul literelor, identitatea lui dispărînd de îndată ce trecem de la cărţi la biografie. Altfel spus, volumele lui nu sînt un testimoniu despre o zvîrcolire spirituală, ci ele sînt chiar zvîrcolirea. Nu există o viaţa privată a lui Nietzsche, ci doar o viaţă închinată operei. În afara cărţilor, Nietzsche e inexistent, de aceea cea mai mare greşeală este să-i interpretezi opera după canon biografic, aşa cum face de pildă Lou Andreas Salomé, femeia pe care filosoful a cerut-o odată în căsătorie.
Sub unghiul detaliilor concrete, viaţa filologului şcolit la Pforta e de o sărăcie searbădă şi nespectaculoasă, influenţa omului fiind insignifiantă în epocă. Social vorbind, Nietzsche nu a existat, cu excepţia perioadei de profesorat la Basel, zilele lui nefiind decît un lung concediu medical. Ceea ce înseamnă că destinul profetului lui Übermensch s-a petrecut în singurătate şi suferinţă. Adică în imaginaţie şi în monologuri. Numai că, debil pînă la slăbiciune patologică, Nietzsche a posedat arta camuflării inspirate, ştiind să îmbrace toga dîrzeniei beligerante. Un infirm înzestrat cu talentul de a poza în gladiator, un bolnav care a făcut apologia sănătăţii, şi un cochet timid înfăţişîndu-se ca mercenar al spiritului. Ignorat în timpul vieţii pînă la lipsa recenziilor în marginea cărţilor sale, Nietzsche şi-a construit livresc o mască eroică, o efigie tragică pe care, pe cît de mult şi-a dorit-o în viaţă, pe atît de drastic n-a avut-o. Bănuit de homosexualitate de Wagner, care i-a simţit neputinţa de a se bucura de prezenţa intimă a femeilor, viaţa erotică a lui Nietzsche este inexistentă, toate imprecaţiile pe care le aruncă sexului frumos nefiind decît rodul imaginaţiei prodigioase. Pe scurt, Nietzsche e un personaj construit de sine însuşi, detaliu care nu-i micşorează cu nimic meritul de a fi un uriaş scriitor şi, mai presus de toate, un fin adulmecător al subtilităţilor psihice. Delicat, visător şi lipsit de apetenţe virile, Nietzsche e cu totul altul în paginile scrise: aspru, tonic şi mereu pus pe hiperbole înfiorătoare: un „om–dinamită“, după propria sa vorbă, dar o dinamită de hîrtie, iar dovada cea mai bună este că, în Ecce homo, volumul în care promite să-şi povestească viaţa, filosoful nu face decît să-şi elogieze cărţile, nici o altă motivaţie neumbrindu-i preocupările. Disproporţia dintre violenţa peroraţiilor şi cuminţenia omului e flagrantă, spiritul care declara că filosofează cu ciocanul fiind în realitate de o afabilă şi prevenitoare gingăşie.
Nicolae Stan analizează fiecare carte a lui Nietzsche, în spiritul unei cunoaşteri pertinente şi oneste, identificîndu-i conceptele-cheie, laitmotivele şi tentele. Dintre exegezele de limbă română, aceasta e cea mai clară lucrare dedicată profetului lui Zarathustra. Şi deopotrivă cea mai subtilă sub unghiul cercetării bibliografiei critice. Nicolae Stan a parcurs grosul literaturii de specialitate din Occident, trecînd prin toţi exegeţii de marcă ai lui Nietzsche: de la Eugen Fink la Ernst Bertram, de la Gilles Deleuze la Martin Heidegger, sau de la Gianni Vattimo la Rüdiger Safranski. Rezultatul este o incursiune serioasă şi documentată, pe care o citeşti cu atenţie nescăzută.
Fidel principiului că opera lui Nietzsche nu poate fi înţeleasă decît din interiorul ei, aşadar fără folosirea unor criterii venite din afară, Nicolae Stan îi aplică filosofului o schemă pe care el însuşi a formulat-o în Aşa grăit-a Zarathustra. E vorba de teoria celor trei metamorfoze prin care trece un spirit uman: cămila, leul şi copilul. Spiritul cămilei simbolizează perioada asimilării culturale, cînd, asemenea unui animal de povară, filosoful poartă cu sine valorile prestabilite ale moralei. E perioada fidelităţii faţă de statuile trecutului. Urmează stadiul leului, etapa emancipării, cînd frîna valorilor iniţiale este înlăturată graţie unui elan iconoclast: statuile sînt doborîte, regulile sînt încălcate. În fine, stadiul copilului simbolizează spiritul ludic care îşi creează liber propriile valori, în cazul lui Nietzsche ele fiind: voinţa de putere, reîntoarcerea identicului şi supraomul.
Cele mai atrăgătoare pagini sînt cele privitoare la corespondenţa filosofului, citatele fiind de o truculenţă izbitoare. De pildă, fragmentele de scrisoare din ultimii ani, cînd, atins de coptura nebuniei, Nietzsche se privea pe sine ca încarnarea lui Dumnezeu, aşa cum reiese din epistola din 6 ianuarie 1889, către venerabilul Jacob Burckhardt: „Mi-ar fi plăcut mult mai mult să fiu profesor la Basel decît Dumnezeu, dar n-am îndrăznit să împing egoismul meu personal pînă la a abandona crearea lumii. Vedeţi, întotdeauna trebuie să faci unele sacrificii”... (p. 190) Aceeaşi nuanţă în scrisoarea către Meta von Salis: „Lumea este transfigurată, căci Dumnezeu este pe pămînt. Nu vedeţi cum se bucură toate cerurile? Tocmai mi-am luat în stăpînire regatul. Îl bag pe papă în puşcărie şi-i trimit pe Wilhelm, Bismarck şi Stoecker în faţa plutonului” (p. 195).
Volumul Nietzsche, ermitul vesel e un exemplu de cum poate exegeza filosofică să aibă virtuţi estetice, detaliu pe care îl resimţi în plăcerea cu care îi străbaţi paginile.