Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Spiritul critic fată cu tranzitia de Mircea Iorgulescu




S-A acceptat, cu un fatalism ce si-a tras bine pe chip masca luciditătii implacabile, că tranzitia implică pierderi. Pierderi în ordine economică, socială, culturală, chiar morală; dar nu s-a spus decît arareori pierderi, preferîndu-se, si nu fără temei, termenul, aparent mai tehnic, de sacrificii. Chiar dacă involuntară, cum probabil a fost în majoritatea cazurilor, această substituire nu e totusi inocentă. Dacă s-ar fi spus, cum firesc ar fi fost, pierderi, poate chiar pagube colaterale, desi expresia încă nu fusese inventată, nu era deloc improbabil să se pună în discutie justificarea lor, consecintele eventuale pe termen scurt si lung, ca si posibilitătile de a le reduce sau limita; pe cînd sacrificii contine tonica sugestie a recompensei ce va să vină, a cîstigului pentru care, desigur!, trebuie plătit un pret, mare sau dureros acum, dar generos răsplătit în viitor. Luciditatea proclamată, poate cu bună credintă, nu mai era astfel decît o poartă larg deschisă pentru o demagogie cinică, în numele si sub protectia ei reluîndu-se, uneori în aceiasi termeni, spontan redescoperiti, si întotdeauna în acelasi spirit agresiv si rudimentar, întreaga mitologie a "viitorului luminos" atît de mult si de specific exploatată de ideologia si de propaganda comunistă. Ajunsese această mitologie, în faza de decrepitudine a sistemului comunist, o simplă colectie de stereotipii, o moartă frazeologie ritualică, însufletită si productivă doar cînd era trecută în registrul deriziunii, al ironiei si al sarcasmului; a reînviat-o, paradoxal, tocmai prăbusirea comunismului, "viitorul de aur" fiind însă acum profetit ca realizabil prin renegarea imediată si totală a acestuia, o renegare dusă pînă la a-l refuza fie chiar si numai ca parte, dramatică, întunecată, dar nu mai putin reală, a istoriei românesti.
A FOST cea dintîi, dar probabil si cea mai gravă, înfrîngere a spiritului critic fată cu tranzitia. Bruscă, violentă si confuză în plan politic si institutional, "despărtirea" de comunism s-a făcut intelectual aproape exclusiv sub forma unor rechizitorii pe cît de vehemente, pe atît de nediferentiate. Examenul critic al regimului prăbusit în doar cîteva ore a fost substituit de o simplistă retorică a delimitării patetice, verbal anticomunistă si in spirit captivă celei mai rudimentare, celei mai lamentabile si celei mai distructive dimensiuni a marxismului ca doctrină politică aplicată - dimensiunea acuzatoare. "Marxismul - afirmase cîndva Albert Camus - este o doctrină de acuzare, a cărei dialectică nu triumfă decît în universul proceselor". Acestei deraieri i s-ar fi putut opune spiritul critic; nu căutînd, neapărat, "părtile bune" si "părtile rele" ale comunismului (simpla sugestie că ar fi putut exista si "părti bune" în comunism era însă echivalentă, pentru cine ar fi îndrăznit să o asume, cu o sinucidere morală si intelectuală), ci pornind de la realitate. De la constatare. De la starea de fapt.
A prevalat însă calificarea: fără constatare. O calificare inevitabil abstractă si la fel de inevitabil redusă la un verdict sumar de condamnare la distrugere a tot ceea ce exista. în politică, în economie, în viata socială, în cultură. Cîti si cine dintre cei care, din ianuarie 1990 si pînă acum, au fost implicati si au avut responsabilităti publice, politice, administrative în "mersul tranzitiei" ar putea îndrăzni să spună "N-am văzut că nimicirea aparatului comunist era nimicirea Statului. Am contribuit la crearea unui desert institutional"?! Cel căruia îi apartine această recunoastere tardivă a unei erori capitale nu este un om public sau politic român: e directorul general al FMI, Michel Camdessus, personaj al cărui nume este însă bine stiut de români. E adevărat, el a făcut această declaratie referindu-se la situatia din Rusia; schimbînd însă ce e de schimbat, este cert că si despre ceea ce s-a petrecut în România din 1990 încoace se poate face în multe privinte o afirmatie similară. Si, poate, ar trebui pus degetul pe rană: în numele rupturii de comunism a fost de fapt continuată si exacerbată tendinta cea mai nefastă a vechiului regim din ultimul său deceniu de existentă, numit de Mircea Zaciu "deceniul satanic": sumbrei demolări planificate i-a luat locul o surescitată demolare stihinică. Să ne amintim fie si numai de felul în care s-a petrecut "desfacerea" CAP-urilor, dusă în unele locuri pînă la distrugerea retelelor de irigatii si retezarea pomilor din livezi...

ACESTEI confuzii între distrugere si tranzitie i s-ar fi putut opune spiritul critic. În politică, în economie, în societate, în cultură. într-un editorial intitulat "Cea mai gravă boală a tranzitiei", Nicolae Manolescu observă, lapidar si exact, că "Societatea de tranzitie este o societate lipsită de spirit critic. La fel si cultura" (România literară, nr. 36, 8-14 septembrie). Nu cred însă că spiritul critic e neapărat o victimă, cum sustine Nicolae Manolescu ("Spiritul critic este victima principală a schimbării de regim. Nici un alt concept sau notiune, nici o altă categorie socială sau morală n-a suferit, într-o atît de mare măsură, de pe urma revolutiei din 1989"). Mai degrabă este direct responsabil de propria-i disparitie. Dar, cum spiritul critic nu există în afara celor care îl reprezintă, această responsabilitate nu e una vagă, difuză, generală. Revine cuiva: persoane, grupuri, cercuri, chiar unor straturi determinate social si profesional.
Revine, cu un termen deopotrivă uzat si deturnat, elitelor. Spiritul critic nu a dispărut ca efect al tranzitiei, ci a fost abandonat sau, mai degrabă, deformat chiar de către cei prin care se exprima. Fără să se teamă că va fi taxat drept "nostalgic" al comunismului sau "alunecat spre stînga", Nicolae Manolescu nu ezită să afirme, în acelasi editorial, că "în comunism, cel putin de la o vreme încoace, a existat spirit critic", desi o asemenea constatare înseamnă încălcarea unui tabu. Un tabu care a fost impus, întretinut si apărat tocmai de cei care s-ar fi cuvenit să-l înlăture. Rolul elitelor în crearea enormei confuzii de criterii si valori de după căderea regimului comunist a fost si este unul pe măsura importantei lor: imens. Două fuseseră sub comunism, începînd de prin anii ă60, marile cîstiguri ale spiritului critic: realizarea unei certe autonomii in raport cu spiritul de partid unic si dobîndirea unei credibilităti populare ce nu a încetat să crească pînă chiar în momentul în care vechiul regim avea să se prăbusească. De altfel, în primele echipe de înlocuire a puterii înlăturate s-au aflat, si la nivel national, si la nivel local, numerosi reprezentanti ai elitei intelectuale de formatie umanistă, cunoscuti, aureolati de un mare prestigiu public, în acele momente o fortă redutabilă - singura lor fortă. Sansa transformării autonomiei în independentă a fost însă ratată. Eliberarea de comunism a avut un efect neasteptat: elitele intelectuale au devenit partizane, libertatea de gîndire s-a prefăcut în militantism propagandistic, discernămîntul a fost surclasat de adeziuni oportuniste în ordine politică si conformiste în ordine intelectuală. Departe de a fi stupidă, înapoiată, "bolnavă de comunism", societatea si-a pierdut încrederea în cei pînă atunci atît de pretuiti, si-a retras interesul în ei, i-a marginalizat. Cum să crezi, cum să mai crezi în cineva care, la fel ca toti ceilalti, se cufundă, si, vai, cu cîtă plăcere!, în imundele nisipuri miscătoare ale demagogiei, ale jocurilor politice, ale manevrelor si ipocriziilor "tactice"?!

DAR victimele acestei sanctiuni (fiindcă sanctiune este!) nu sînt doar elitele intelectuale si cultura: victima este societatea românească însăsi. Există sanctiuni-bumerang, cu efect devastator pe termen lung, iar eliminarea spiritului critic, indiferent de cauze si responsabilităti, apasă de acum foarte greu asupra prezentului si viitorului României. Si sînt semne că o redresare este posibilă. Avertismentul continut în editorialul lui Nicolae Manolescu e unul. Un altul e sugestia continută într-un mai vechi eseu al lui Sorin Antohi, reluat în volumul Imaginar cultural si realitate politică în România modernă, de curînd apărut în limba franceză la editura LăHarmattan, unde se recomandă renuntarea la prezentarea "bietului român" ca "unic mare mutilat al Istoriei sau ultimul dintre bolnavii cronici". încă unul - articolul lui Costache Olăreanu din Adevărul literar si artistic (nr. 487, 28 sept. 1999), unde se reaminteste traditia "paginii a doua" culturale din presa românească. Si mai sînt. Se poate spera! Chiar si în venirea lui Godot...