Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Spinul morţii de Sorin Lavric

E uimitoare uşurinţa cu care filozofia curăţă o temă de asperităţile ei sufleteşti. Parcă o ecranare discursivă sterilizează tuşele macabre ale vieţii cu ajutorul unui filtru dezinfectant. Rezultatul este o salubrizare generală prin care clocotul scîrbos al intimităţii noastre e acoperit de dantela fină a unor noţiuni distinse. Din acest motiv, oricît de vii, de dureroase şi de insuportabile ar fi consecinţele unei probleme umane, disciplina aceasta stranie şi nepopulară, al cărei neplăcut obicei este de a radiografia totul prin ochelarii arizi ai schemelor teoretice, îmblînzeşte repede toate nuanţele dure: le învăluie într-o armătura terminologică în care pînă şi cele mai atroce experienţe capătă o tentă de eleganţă blîndă. E ca şi cum o radieră conceptuală, alunecînd dintr-o parte în alta, chiuretează buboaiele şi secreţiile sordide. De aceea, privită cu ochii filozofiei, viaţa are aerul fastuos al unei ceremonii viagere. O defilare cochetă de gesturi nobile şi demne, în spatele cărora nu mai e loc de putori, repulsii, mîrşăvii şi spasme. Şi astfel, adăpostită în faldurile sobre ale unei parade teoretice, o solemnitate doctă travesteşte petele oribile ale vieţii.
O problemă oribilă de o respingătoare evidenţă e bunăoară moartea. Cînd ne referim la ea, o facem copleşiţi de un sentiment neplăcut: fie tristeţe resemnată din cauza pierderii unei fiinţe dragi, fie revoltă înspăimîntată la vederea unei nenoriciri umane, fie deprimarea îndoliată pricinuită de o pierdere cu neputinţă de recuperat. Moartea cere doliu şi îmbălsămări, parastase şi pomeni, lacrimi şi regrete. Alteori cere apoteoze romantice: poeţii fac apologia morţii în numele eliberării de chinul vieţii. În toate aceste cazuri, o trăsătură invariabilă ne întîmpină mereu: un sentiment ce se exprimă într-o formă mai mult sau mai puţin patetică.
Nu aceasta e situaţia filozofiei. Dacă vreţi o discuţie aseptică golită de orice urmă de emotivitate spontană, citiţi cărţile în care filozofii vorbesc despre moarte. Vă veţi simţi ca într-un salon de înfrumuseţare a cadavrelor. Nu ştiu dacă aţi asistat vreodată la o autopsie. Şocul cel mare nu stă în scîrboşenia insuportabilă a unui trup care este ciopîrţit bucată cu bucată, ci în contrastul incredibil dintre urîţenia spectacolului de abator şi mina indiferentă a medicului anatomopatolog. }ie îţi vine să verşi clătinîndu-te sub valurile de putoare viscerală, iar medicul, aflat parcă pe scena decernării unui premiu naţional, vorbeşte imperturbabil de docimazie, de depunerile ateromatoase pe pereţii vaselor, de steatoza ficatului sau de infiltraţiile nodulare din mucoasa intestinului. Tu eşti convins că ai nimerit în gaura cu şerpi, iar el se simte ca într-un muzeu cu exponate demne de analizat.
Puterea aceasta de a discuta detaşat despre o temă în faţa căreia în mod normal îţi vine să urli o regăsim din plin la Heidegger. În fond, în secolul XX, dacă moartea a devenit vedeta teoretică a discursului filozofic este fiindcă profesorul din Freiburg i-a ridicat un edificiu conceptual. Tot jargonul creat de Heidegger în jurul lui Sein zum Tode (fiinţă întru moarte) a avut efectul unei lansări culturale. Iar europenii au început să vorbească mai mult sau mai puţin diletant despre moarte tocmai în prelungirea expresiilor fenomenologului neamţ. Tot ce a urmat după Heidegger, de la Lévinas şi Derrida pînă la Sartre şi Merleau-Ponty n-a fost decît o reverberaţie speculativă iscată de ecoul noţiunilor introduse de neamţ. Heidegger vorbeşte despre moarte cu aceeaşi impasibilitate cu care un anatomopatolog descrie aspectul unui cancer: cu o distanţare teoretică pe care ştie să şi-o sprijine pe o armătură conceptuală ce l-a făcut celebru. Iar cartea lui Cristian Ciocan, Moribundus sum: Heidegger şi problema morţii, este poate cea mai competentă analiză pe care un exeget heideggerian a dedicat-o modului în care filozoful german abordează tema morţii.
Judecată în întregul ei, cartea lui Cristian Ciocan impresionează nu numai prin anvergura chinului exegetic - moartea e urmărită în toate articulaţiile şi consecinţele ei -, dar mai ales prin vădita voinţă de a-l înţelege pe Heidegger dincolo de litera textului. În această privinţă, cel mai bun capitol al cărţii este cel dintîi ("Locul problemei morţii în Sein und Zeit"), de altminteri şi cel mai consistent. În paginile lui, Cristian Ciocan face ceea ce puţini exegeţi pot face: se ridică la nivelul lui Heidegger graţie unei cercetări de o acuitate lipsită de indulgenţă. Ca să ajungi la o asemenea performaţă ţi se cere un lucru pe cît de simplu pe atît de greu de realizat: să nu mai fi un partizan admirîndu-l în secret pe Heidegger, adică un adept care, sub pretext că îi analizează gîdnirea, îi ţine de fapt partea. }i se cere aşadar să fii un cercetător neîngăduitor. Rezultatul este o confruntare la propriu cu noţiunile lui Heidegger şi cu inadvertenţele şi contradicţiile ce apar în textele neamţului. Felul în care Cristian Ciocan analizează relaţia dintre Befindlichkeit (situare afectivă) şi Stimmung (dispoziţie afectivă), dintre das Selbst (sinele) şi das Man (impersonalul "se") sau dintre Umwelt (lumea ambiantă), Mitwelt (lumea împărtăşită cu alţii) şi Selbstwelt (lumea sinelui) îl aşază pe exegetul român în categoria celor mai profunzi analişti ai lui Heidegger. Cauza rămîne una singură: îndrăzneala de a te lepăda de superstiţii şi de false pudori, încercînd să-l înţelegi pe Heidegger cu adevărat: nu de ochii lumii, ci în aşa fel încît, în sinea ta, să fii încredinţat că nu te-ai minţit singur.
Cel mai uşor lucru în exegeza lui Heidegger este să trişezi. Stratagema la care recurg majoritatea autorilor este unul al psitacizării terminologice: îi repetă cu sfinţenie sintagmele şi desfăşoară o psalmodie interpretativă ce se înlănţuie de la sine graţie simplei derulări a unor noţiuni legate ca mărgelele pe fir. Sau ca boabele pe abac. Se obţine astfel un dicteu papagalicesc, săvîrşit de un pilot automat care este suficient de deştept ca să poată folosi expresiile lui Heidegger, dar şi suficient de mărginit ca să nu le poată adînci cu propria minte. Un astfel de jargon, însuşit pe dinafară şi etalat ca o haină de gală, poate fi manevrat după plac şi după voinţă, ca orice limbaj de specialitate. Pe dinăuntru însă, exegetul simte foarte bine că haina îl strînge: nu a înţeles ce Dumnezeu vrea să spună fenomenologul german prin cutare expresie, şi pe deasupra nu are onestitatea să recunoască asta. Urmarea e o maculatură exegetică ineptă care se adună an de an pe marginea operei lui Heidegger. Cărţile acestea, relicve deplorabile înţesînd degeaba rafturile bibliotecilor, alcătuiesc marea groapă comună a rebuturilor livreşti.
Cartea lui Cristian Ciocan nu intră în această categorie. Ea este o mostră de competenţă analitică ce trece dincolo de crusta lexicală a cuvintelor neamţului. Iar dacă acum ocolim sintagmele pietroase şi neprimitoare ale jargonului lui Heidegger şi încercăm să-i înfăţişăm ideile în cuvinte simple, atunci putem detecta două idei surprinzătoare pe care fenomenologul le formulează în privinţa morţii.
Prima idee este că fenomenul acesta atît de macabru e intransmisibil. La oricîte decese am asista şi la oricîte înmormîntări am fi martori, spectacolul lor nu ne spune nimic despre ce înseamnă cu adevărat moartea. Cu alte cuvinte, moartea e unul din acele evenimente pe care nu le poţi înţelege decît trăindu-le pe propria piele. De aceea, oricîtă competenţă ai avea în privinţa morţii altora, ea nu poate ţine loc de experienţa ei intimă. Pe aceasta nu o poţi trăi decît de unul singur, şi numai atunci cînd îţi vine ceasul. Prin urmare, fiecare moare de propria sa moarte, iar priveliştea morţii altora nu ne conferă nici un certificat de competenţă în privinţa ei. Filozoful, la fel ca anatomopatologul sau ca preotul, este dezarmat în faţa morţii, iar sub acest unghi al neputinţei biologice, el nu se deosebeşte cu nimic de cel mai de rînd muritor de pe acest pămînt. Dacă aşa stau lucrurile, atunci a filozofa pe seama morţii înseamnă a vorbi despre un lucru asupra căruia nu ai nici o putere. Toată filozofia clădită în jurul ei nu te ajută cu nimic în clipa ieşirii de pe scenă. De aceea, deşi viaţa ar trebui să fie o pregătire pentru moarte, din păcate nu este.
A doua idee este că moartea nu este ceva exterior fiinţei umane, un eveniment venit din afară care să te surprindă brusc. Un cutremur, o boală incurabilă sau un atentat nu sunt decît cauzele accidentale ale unei morţi care lucrează în mine de la un bun început. Moartea este posibilitatea mea supremă şi viitorul meu cel mai sigur. Sunt sigur că voi muri, atîta doar că nu ştiu cînd. Din acest motiv, fuga de gîndul morţii este o constantă a psihologiei contemporane. Din nefericire, această eschivă psihică nu poate să desfiinţeze intimitatea neiertătoare ce mă leagă de moarte. Poate în schimb să-mi păstreze echilibrul interior şi calmul. Aşa se face că, în viaţa cotidiană, omul este înclinat să se gîndească la moarte ca la un eveniment care va veni într-o zi nedefinită, plasată cît mai departe în viitor. Aruncarea într-un viitor foarte îndepărat îi fură morţii caracterul atroce şi desfiinţător, şi îi dă omului entuziasmul de care are nevoie pentru a trăi. Toate consideraţiile acestea au fost etichetate de Sartre drept jonglerii heideggeriene. Oricum ar fi, ceva adevărat tot trebuie să fie în această analiză a morţii, de vreme ce voga pe care o are de cîteva decenii nu dă semne că se va stinge.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara