Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
„Sper că voi ajunge să devin din nou numai scriitor“ de Lucia Toader

Lucia Toader: Stimată doamnă Ana Blandiana, aţi putea adăuga, dacă vi s-ar cere să definiţi conturul unui autoportret, sintagma „lamă de oţel acoperită de învelişul compasiunii”? A avut intuiţie N. Steinhardt atunci când a scris despre „lama de oţel” a Anei Blandiana sau a fost mai degrabă o formulare jucăuşă?

Ana Blandiana: Textul lui N. Steinhardt despre mine nu era deloc jucăuş. Era o analiză plină de subtilitate şi de comprehensiune, nesemănând cu cele de critică literară, pentru că nu avea vreo pretenţie de obiectivitate. Dimpotrivă, îşi asuma o subiectivitate care permitea empatiei să depisteze cele mai insesizabile intenţii şi să coboare până la cele mai neformulate sugestii. Din păcate, s-a întâmplat să citesc acel portret doar după ce autorul lui nu mai era, după cum se întâmplase să nu ne întâlnim niciodată înainte. Dar tot ce-am citit despre N. Steinhardt, cărţile lui, amintirile celor ce l-au cunoscut, documentele dosarului său de Securitate, îl transformă pentru mine într-un model şi sunt fericită că a meditat asupra paginilor mele. Sper că a avut dreptate şi în sintagma la care vă referiţi (şi care trebuie citită cu două accente diferite): compasiunea este întotdeauna îndreptată către ceilalţi, lama de oţel de cele mai multe ori către mine. Şi mai ales nu trebuie uitat că lama de oţel este tăioasă, dar flexibilă.

L. T.: Suntem în redacţia revistei „România literară”. Aţi avut o colaborare de lungă durată cu această revistă. După o perioadă de interdicţii (1960-1963), revista „Contemporanul” şi rubrica Atlas a „României literare” a oferit cititorilor posibilitatea să vă reîntâlnească. Cum se desfăşurau întâlnirile cu membrii acestei redacţii? Care erau – astăzi se vorbeşte curent în aceşti termeni – punctele tari şi punctele slabe ale profesiei de publicist şi ale celei de scriitor în contextul anilor ‘60?

A.B.: Am scris la România literară săptămână de săptămână, aproape două decenii, din 1974 până în august 1990, în condiţiile în care apariţia fiecărui text era sfârşitul victorios al unei lupte, o luptă cu cenzura pe care nu o duceam eu, ci conducerea revistei şi – cum eu nu-i vedeam niciodată pe cei cu care se luptau şi din partea cărora îmi transmiteau diferite obiecţii – totul semăna puţin cu jocul misterios şi ameninţător din Blow up. Un joc în care eu nu eram jucător, dar eram, totuşi, mai mult decât spectator. Poate că eram chiar mingea care nu se vedea, dar era aruncată cu efort dintr-o parte într-alta: obligaţia mea era doar să pregătesc în permanenţă articole de rezervă pentru cazul că primele erau scoase. Conducerea revistei era pentru mine George Ivaşcu, care mă redebutase, după o interdicţie de patru ani (1959 – 1964), îmi încredinţase o rubrică permanentă în 1966, în „Contemporanul”, şi pe care, după demiterea sa în 1974, îl urmasem atunci când, împreună cu toată echipa trecuse la România literară. De fapt, îl vedeam rar, conducea redacţia şi construia numerele revistei de acasă, vorbind de nenumărate ori pe zi la telefon cu Roger Câmpeanu, care putea fi găsit de dimineaţa până seara, la orice oră, în redacţie. Lui Roger îi predam şi eu articolul, când veneam, o dată pe săptămână, să-l aduc şi când, alături de el îi întâlneam întotdeauna pe Gabriel Dimisianu şi pe Ioana Creangă. Desigur, puteam să întâlnesc şi alţi redactori, pe Lucian Raicu, pe Valeriu Cristea, pe Dana Dumitriu, dar asta era mai mult sau mai puţin o întâmplare, în timp ce, pentru colaboratorul care eram, cei trei însemnau România literară văzută din interior, cei pe care ajunsesem să-i simt ca pe un fel de familie. E adevărat că nu-mi amintesc să-l fi întâlnit vreodată pe Nichita Stănescu, redactor al revistei în tot acest timp. Oricum, atmosfera era una de prietenie, subliniată de o reală complicitate, poate chiar de solidaritate, împotriva cenzurii. În ceea ce priveşte anii ’60, ei au fost de mai multe feluri. Începutul lor – cu rădăcinile în perioada marilor procese împotriva intelectualilor (lotul Noica-Pillat, lotul Scriitorilor germani, procesele publice ale Miliţei Pătraşcu, al lui M. Nasta etc.) – a fost întunecat. Pentru mine a coincis cu prima interdicţie. A fost o perioadă în care nu eram nici publicist, nici scriitor, ci o fetiţă pedepsită pentru că era fiica tatălui său, care era pedepsit pentru că era el însuşi. După 1964 lucrurile s-au luminat treptat, s-a atins maximul de luminozitate în perioada 1968 – 1971. E vorba de cei trei ani, între refuzul României de a intra cu trupele Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia şi vizita lui Ceauşescu în China. Aceşti doar trei ani de relativă libertate au fost însă suficienţi pentru a face posibilă o adevărată explozie artistică – explozia generaţiei ’60 – nu numai în literatură, ci şi în muzică, în artele plastice, în teatru, în film. Şi, în acelaşi timp, într-un mod aproape ciudat, o atât de scurtă perioadă a dat naştere şi unui extraordinar public, a cărui empatie a fost ca un ecran pe care, proiectate, paginile, tablourile, filmele deveneau mai frumoase. Acest public a fost „punctul tare” şi punctul de sprijin al scriitorului de atunci. Apoi, după ’72, totul a început să se întunece din nou, evoluând până la bezna de la sfârşitul anilor ’80. Din cei trei ani au rămas, cel puţin pentru mine, două lucruri: încăpăţânarea libertăţii interioare şi cititorii care adulmecau şi descopereau această libertate oricât de ascunsă.

L. T.: Se poate spune despre perioada anilor ‘90-2000, perioadă în care volumele publicate de dvs. s-au înjumătă- ţit (deşi traducerile s-au produs într-un număr considerabil), datorită binecunoscutei dvs. activităţi civice, ca despre o perioadă în care poeta Ana Blandiana s-a dezis de un crez: condiţia poetului este aceea a martorului ideal. Regretaţi? A fost risipă de timp şi energie sau un mare câştig?

A. B : Nu m-am dezis. Dimpotrivă, am dus până la ultimele consecinţe biografice ideile, care la început erau cel mult literatură. O să vă cer îngăduinţa să citez – pentru a vă convinge – din volumul intitulat chiar Calitatea de martor, apărut în 1970. „...Se poate întâmpla deodată, după ani de zile de liniştită indiferenţă, să observi că sentinţele se dau fără să se ţină seama de mărturiile tale, că procesele se termină de cele mai multe ori împotriva adevărului, mărturisit cu atâta sigură credinţă de tine; se mai poate întâmpla să ţi se sugereze cu prietenie şi înţelepciune ceea ce ar fi bine să spui, sau se poate întâmpla pur şi simplu să nu mai fii chemat să depui mărturie. Este punctul în care calitatea de martor se dovedeşte insuficientă şi dramatică. E momentul în care ai de ales între a renunţa sau a te transforma în apărător, procuror, în judecător şi nu rareori în inculpat, trecând prin toate aceste postúri ca prin nişte săli goale pe care le străbaţi pentru a găsi unghiul de unde adevărul strigat dobândeşte cel mai puternic şi îndelung ecou. Este clipa intrării în luptă, în lupta menită să reabiliteze calitatea de martor, calitatea celui menit să privească şi să spună ce-a văzut. De unde rezultă, paradoxal, că şi dreptul de a nu lupta se cucereşte prin luptă.” Este exact ceea ce mi s-a întâmplat. Asta nu înseamnă însă că – din punctul de vedere al destinului meu literar – nu a fost o enormă risipă de timp şi de energie, o formă de sacrificiu programat, o sinucidere provizorie despre care nu ştiam sigur dacă este reversibilă. După cum nu înseamnă că, dacă ar fi fost să o iau de la capăt, nu aş fi făcut aceleaşi lucruri, care trebuiau făcute. E adevărat că ar fi putut să le facă şi alţii (cu condiţia de a-şi da o parte din viaţă), în timp ce cărţile mele numai eu puteam să le scriu.

În orice caz, câştigul, dacă a existat, nu a fost pentru mine, ci pentru ceilalţi. Acum când se împlinesc 20 de ani de la începuturile Alianţei Civice, de la acele manifestaţii cu sute de mii de persoane ieşite în stradă pentru a susţine nu interese, ci idei (ideile care au devenit între timp condiţiile integrării în Uniunea Europeană), nu pot să mă îndoiesc de utilitatea acelor eforturi. Dar nu pot nici să nu mă simt vinovată faţă de scriitorul care sunt că, pentru mai mult de un deceniu, am optat între istorie şi istoria literară, în favoarea celei dintâi.

L.T.: Sunteţi unul dintre scriitorii cei mai traduşi în străinătate. Aţi participat la numeroase târguri de carte, organizate în afara graniţelor ţării. În ce zonă lingvistică cărţile dvs. au avut cel mai puternic impact? Aţi stat de vorbă cu cititorii? Aţi găsit explicaţii?

A. B Nu ştiu care este scorul traducerilor altor colegi. În ceea ce mă priveşte, am 45 de volume apărute în 23 de limbi. Dacă ar fi să număr cronicile apărute, cele mai multe au fost în Germania, Norvegia, Spania; dacă ar fi să număr premiile, în Italia, după prima carte tradusă am primit trei premii: Acerbi, Camaiore şi Premiul oraşului Aquilla. Habar n-am cum mi-au fost primite cărţile în ţări ca Albania, China sau Coreea de Sud, dar cred că Franţa este singura ţară în care n-am avut succes. Cauzele pot fi numeroase, de la faptul că miau apărut volumele (patru, toate de poezie) în edituri mici, până la traducerile care în franceză pierd prin claritatea extremă a limbii ceva din misterul pe care umbrele slave îl conferă latinităţii româneşti. Cu cititorii am stat de vorbă cu prilejul nenumăratelor lecturi publice, care sunt, aproape întotdeauna, urmate de discuţii, mai ales în ţările de limbă germană, unde există o adevărată tradiţie în acest sens. Pe de altă parte, în Italia am fost în licee, în Spania şi Norvegia am fost în universităţi şi discuţiile cu tinerii, cu adolescenţii m-au impresionat profund prin atenţie, curiozitate, dorinţă şi capacitate de a înţelege. N-o să uit cum la un liceu de lângă Modena am fost întâmpinată de elevi îmbrăcaţi cu lungi patrafire de hârtie, pe care erau scrise poemele mele în italiană şi română. Şi n-o să uit nici reacţia mea care adăuga surprizei plăcute tristeţea gândului că în România nu se mai poate să-mi imaginez aşa ceva.

Festivalurile de poezie mă farmecă nu numai prin întâlnirile dintre poeţi, pe care le prilejuiesc, ci şi prin publicul – extrem de deosebit de la o ţară la alta – tot mai numeros în ultimii ani, ceea ce dovedeşte că, după o întreagă eră de consum exclusiv material, oamenii încep să simtă că sunt oameni în măsura în care au şi nevoi spirituale. Iar apropierea de poezie este pentru mine un argument al celebrei afirmaţii a lui Malraux, potrivit căreia secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Târgurile de carte îmi plac mai puţin. Mă deprimă nu numai repetata descoperire că şi literatura poate fi transformată într-o afacere, ci şi întrebarea logică de ce trebuie să mai scriu din moment ce există pe lume atâtea cărţi?

L.T.: Cu ani în urmă, într-un fel de crez artistic, aţi mărturisit că scrieţi pentru a vă copilări, pentru a deveni copil, un soi de leac de vindecare a maturităţii. Astăzi mai este actuală această mărturisire? Ce proiecte, nu de... trecut, ci de viitor aveţi în calitate de scriitor?

A. B.:Acea mărturisire era legată de scrierea poeziilor care, prin publicare, au fost considerate literatură pentru copii, dar care fuseseră scrise, în fond, pentru mine însămi. Faptul că au fost adaptate de copii l-am considerat un fel de certificat de autenticitate a copilăriei pe care o mai conţineam eu însămi şi am fost foarte mândră de obţinerea lui, pentru că am fost întotdeauna convinsă de adevărul acelei fraze a lui Brâncuşi: „Atunci când am încetat să fim copii, am murit de tot”.

În ceea ce priveşte viitorul, continui să sper că voi ajunge să devin din nou numai scriitor şi să reîncep să scriu proză. Visez la vremea în care mă aşezam la masa de scris şi scriam aproape fără întrerupere până nu mai rezistam fizic, iar apoi, a doua zi dimineaţa reveneam, citeam ultimele aliniate şi continuam să scriu. După fericirea inspiraţiei, a acceptării miracolului, a descoperirii unui nou poem ieşind gata terminat din mintea care nici nu îl bănuise cu câteva minute înainte, aşa cum Atena ieşea gata înarmată din capul lui Zeus, aceasta este cea mare fericire pe care o cunosc.

L.T.: În volumul Sertarul de aplauze, personajul este invadat de realitate. Forma de vindecare propusă se regăseşte în imperativul: „deschide aripile. Numai de noi depinde să nu acceptăm”. Invazia realităţii de astăzi, o realitate năpădită de un alt fel de roi de fluturi decât acela din Cele patru anotimpuri, poate fi lecuită prin acelaşi imperativ sau se potriveşte mai degrabă un alt tratament?

A. B.:„Numai de noi depinde să nu acceptăm” a fost şi este singura soluţie, singura reacţie eficientă la istoria – indiferent dacă criminală sau numai degradantă – pe care ne-a fost dat s-o străbatem. Deschide aripile, însă, poate fi atât o înălţare, un avânt, cât şi o departajare, o tăiere de punţi, o renunţare. Nu uitaţi că în pagina din care aţi citat urmează versurile „Orice zbor e o fugă, / Orice fugă o-nfrângere, / Şi totuşi, şi totuşi, / Salvează-te îngere”.

L.T.: Am păstrat în memorie foarte vii şi pregnante imaginile îngerilor din poeziile dvs. Ce univers celest aţi construit în anii copilăriei? Cum arătau Iisus, Maica Domnului şi cum suna rugăciunea? Dar astăzi, cum se profilează acest univers?

A. B.: Nu sunt foarte sigură că „Înger-îngeraşul meu” pe care îl spuneam în copilărie înainte de culcare, aşezată în genunchi la marginea patului, este acelaşi personaj care apare în poemele şi prozele mele de maturitate. Îngerul de atunci, protector, a rămas mai curând prezent în viaţa mea, în sentimentul că nu sunt niciodată singură, că indiferent cât de ameninţată aş fi, ştiu că nu voi fi părăsită şi nu mi se va întâmpla nimic, cu adevărat, rău. Îngerii din pagini sunt infinit mai complecşi, mai greu de definit, lipsiţi ei înşişi de apărare, obosiţi, bolnavi de compasiune, chinuiţi de ambiguitatea locului lor dintre cer şi pământ. Ei sunt, de fapt, dureroase întruchipări ale poeziei, sfâşiaţi ca şi ea între dorinţa de a-şi deschide aripile şi remuşcarea de a se îndepărta, astfel, de semenii lor apteri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara