Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Spectrul nefiinţei de Sorin Lavric

Pe oameni îi poţi împărţi după felul cum reacţionează în faţa nefiinţei: cu spaima că-i va înghiţi nimicul, cu bucuria că se vor cufunda în marele-i eter, cu preocuparea de a-i converti golul în ecuaţii sau cu atenţia absorbită de nuanţele ei lexicale. Din prima categorie fac parte oamenii comuni, din a doua naturile religioase, din a treia oamenii de ştiinţă şi din a patra, filosofii.

Din această ultimă categorie face parte Andrei Cornea. O natură lucidă şi precumpănitor logică, ridicînd neantul la rangul unei teme speculative. Autorul are o logică de metronom intrat în regim de perpetuum mobile, nedînd semne de oboseală meditativă şi împingînd analiza pînă la pliurile mici ale echivalenţelor sinonimice. Un spirit rafinat arătînd coerenţă în urmărirea nuanţelor, aceasta e impresia pe care o face Andrei Cornea în acest volum. De fapt, e de mirare cum, pe un teren atît de golit de referinţe concrete – cum este cerul conceptelor greceşti – autorul nu-şi pierde elanul şi nu-şi micşorează curiozitatea. În genere, abstracţiunile lipsite de viaţă atrag în adolescenţă, cînd mintea, îndrăgind virtutea chinuitoare a distincţiilor infinitezimale, este dispusă să intre în răsuciri fachirice de sorginte logică. De la o vîrstă însă, deşertăciunea jocului se impune, uscăciunea conceptelor îndepărtînd mintea de la balansul previzibil între termeni contrari şi contradictorii. Meritul lui Andrei Cornea e că-şi păstrează prospeţimea într-un domeniu care înspăimîntă prin secimea demonstrativă a regulilor lui.
Din acest unghi de vedere, a gîndi nefiinţa înseamnă a-i pune conceptul în relaţie cu alte concepte, clădind scheme filologice şi făcînd clasificări pe bază de sinonime, antonime şi paronime, pentru a ajunge în final la un tablou semantic de termeni înrudiţi. În fond, bizareria acestui termen mic, vag şi aparent insignifiant – cum pare a fi nefiinţa la prima vedere – este că, deşi nu-ţi sugerează nimic concret, dă naştere unei mulţimi de asocieri tematice. Căci nefiinţa nu e doar golul, nimicul, neantul sau vidul, dar nefiinţa mai înseamnă şi moartea, răul, falsul, minciuna sau urîţenia.
Unui om fără obişnuinţa filosofiei, nefiinţa nu îi trezeşte în minte decît acea unică locuţiune verbală pe care o repetăm cu toţii cînd e vorba de moarte: cutare „a trecut în nefiinţă“. Mai mult nu ştim să spunem, dar intuim că nefiinţa e o desfiinţare, o ieşire din fiinţă, o descompunere în urma căreia nu mai rămîne nimic. În schimb, a izola termenul cercetîndu-l de-a dreptul şi privindu-l ca pe o temă de sine stătătoare, actul acesta e curat filosofic: iei neantul şi îl aduci în centrul atenţiei, dîndu-i implicit o parte de fiinţă. Şi astfel nefiinţa începe să fie, de vreme ce ajungem să scriem cărţi despre ea. Toată grija e să nu aluneci într-un joc de calambururi, asonanţe şi simetrii logice, pericol de care scapi dacă faci uz de două calităţi preventive: de ştiinţă filologică şi de fibră logică. Andrei Cornea le are pe amîndouă: greaca veche şi spiritul gîndirii limpezi, rezultatul cercetării sale fiind o carte clară despre o temă prin excelenţă neclară: polisemantismul nefiinţei.
Teza lui Andrei Cornea este că numeroasele sensuri pe care termenul l-a avut la greci pot fi ordonate într-o perspectivă istorică, aşadar într-o matcă evolutivă în care controversele au produs o serie de nuanţe complementare. Şi cum istorie a filosofiei nu avem decît acolo unde un gînd se desface din altul, în urma unor secvenţe polemice, în Grecia antică se poate vorbi de o istorie a nefiinţei pe baza litigiilor teoretice dintre şcoli. Cu apetenţă pentru clasificări şi pentru tabele tipologice, Andrei Cornea pune ordine în haosul de înţelesuri pe care le presupune diversitatea temei, trecînd în revistă principalele opinii greceşti.
Autorul distinge trei poziţii de principiu: poziţia ontologică (Thales, Heraclit, Anaxagora, Empedocle, pitagorecieni), care nu ia în seamă problema nefiinţei, ignorînd-o şi considerînd-o un fleac lipsit de importanţă. Potrivit acestei poziţii, a vorbi despre nefiinţă înseamnă să-ţi pierzi vremea bătînd cîmpii. Cine vorbeşte despre nimic spune nimicuri, cuvinte goale, dedîndu-se mai devreme sau mai tîrziu la sofisme. A doua poziţie este cea meontologică (de la substantivul me on = nefiinţă), care admite că tema nefiinţei merită să fie discutată, întrucît nefiinţa, deşi nu are un corespondent în realitate, poate fi o ficţiune utilă. Cu alte cuvinte, deşi nefiinţa nu are statut ontic, ea are valoare operaţională. Ea este o plăsmuire eficientă, atît şi nimic mai mult. În acest caz, cine vorbeşte despre nimic nu mai spune nimicuri, ci face o serie de operaţii mentale care se pot dovedi la un moment dat folositoare. Această optică a fost îmbrăţişată de Leucip şi Democrit, de Platon (în opera tîrzie) şi de Aristotel.
A treia poziţie e cea antimeontologică (împotriva nefiinţei), care respinge explicit orice discuţie despre nefiinţă, supunînd-o unei interdicţii formale. Pentru adepţii acestei optici, între fiinţă şi nefiinţă există o asimetrie fundamentală: fiinţa este şi nefiinţa nu este, şi cu asta s-a spus tot. A continua să invoci nefiinţa ca pe un ceva care totuşi s-ar putea să aibă un pic de realitate este un tertip sofistic şi o tentativă păguboasă. Acestei poziţii îi aparţin Parmenide, Zenon din Elea, Melissos, Antisthenes, Platon în prima prima etapă a filosofiei sale, unii sofişti, precum Gorgias, unii megarici, precum Euclid din Megaara şi Diodoros Cronos, şi apoi Epicur.
Pentru a explica mai bine deosebirea dintre meontologie şi anti-meontologie, Andrei Cornea recurge la o analogie algebrică: se ştie că ecuaţia de gradul doi x2 = - 1 nu are soluţii reale, deoarece pătratul oricărui număr real trebuie neapărat să fie un număr pozitiv. În aceast caz, un gînditor anti-nefiinţă (antimeontologic) va spune că o astfel de ecuaţie, neavînd soluţii reale, ţine de domeniul nimicului şi va refuza să mai încerce s-o rezolve, îndreptîndu-şi atenţia în altă parte. În schimb, un gînditor pro-nefiinţă (meontologic) va spune că orice ecuaţie de gradul doi trebuie să aibă două soluţii, chiar dacă ele sunt non-reale. În consecinţă, ecuaţia x2 = – 1 va avea două soluţii, pe care algebra le notează convenţional cu i şi – i, arătînd că aceste numere imaginare au totuşi o valoare operaţională, chiar dacă, în afara algebrei, ele nu înseamnă nimic. Acelaşi lucru se poate spune despre nefiinţă: ea este un termen imaginar care poate să fie util în domeniul inteligibil al conceptelor. Locul ei nu este pe axa prezenţelor reale, şi, totuşi, ea are un loc, atîta doar că toposul ei nu e real, ci ideal, adică în mintea omului.
Capitolul care atrage cu precădere atenţia cititorului este cel legat de genurile supreme la Platon. În exegeza platoniciană, genurile supreme, aşadar categoriile cele mai largi ale gîndirii, sunt în număr de cinci: mişcarea, starea, fiinţa, identicul şi diferitul (altceva-ul). Andrei Cornea susţine că simetria logică impune introducerea unui al şaselea gen: nefiinţa. În felul acesta, conceptele s-ar împerechea armonios, asigurînd coerenţa interioară. „Să mai notăm şi că, într-un sistem cu şase genuri, două dintre ele – mişcarea şi repaosul – sunt «operatori» fizici, celelalte două – altceva-ul şi identicul – sunt operatori logici şi relativi, iar ultimele două –– fiinţa şi nefiinţa – sunt operatori ontologici (în sensul că desemnează realitatea în ansamblu, luată sub aspectul ei cel mai general). Simetria şi eleganţa sistemului – ignorate de majoritatea comentatorilor – îmi par evidente şi ele au legătură clară cu tipul de raţionament meontologic.“ (p. 127) În contra opiniei majorităţii exegeţilor, care susţin că la Platon nefiinţa intră în lotul lui „altceva decît“, Andrei Cornea afirmă deosebirea fundamentală dintre „nefiinţă“ şi „altceva“, iar paginile cele mai subtile sunt cele despre nefiinţă, identic şi altceva la Platon.
Eminamente tehnică, cartea are o ariditate filologică pe care numai inteligenţa lui Andrei Cornea o mai îmblînzeşte. E foarte greu să vorbeşti simplu despre lucruri abstracte, autorul avînd harul de a coborî conturul vaporos al generalităţilor în lumea intuitivă a exemplelor. De aceea, volumul are virtuţi cu precădere didactice, fiind o apariţie utilă pentru cititorii preocupaţi de filosofia greacă, în ipostaza ei „meontică“.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara