Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
Spectacolul interior de Ion Pop


De aproape treizeci de ani (a debutat editorial în 1977), Ion Vartic, ajuns la 4 octombrie la rotunjirea celui de al al şaselea deceniu, face operă ca şi exclusivă de eseist. Rezistând criticii literare curente, de întâmpinare, s-a dedicat exerciţiului deloc zgomotos al comentariului şi reflecţiei libere în jurul unor teme, idei, destine literare, de care sensibilitatea şi cultura sa de comparatist l-au apropiat în timp. A scris şi scrie mereu, încet, din plăcere şi cu plăcere, fără să lase nici un moment senzaţia vreunei constrângeri, semnul urgenţei vreunei datorii, al supunerii la vreun program cu înrămări exterioare, rigide. În Biblioteca pe care o locuieşte se simte în largul său, căci a trăit şi trăieşte cu cărţile într-o convivialitate firească, amicală, destinsă. Ca, de altfel, şi cu vieţile multor scriitori, resuscitaţi în revelatoarele "dosare" alcătuite, de ani buni, număr de număr, pentru revista "Apostrof".

Formula cu care îşi intitula primul volum tipărit, Spectacol interior, aproximează - ştim acum - o definiţie a criticului ce i-a rezervat importante spaţii de libertate. El este de mai multe ori spectator, în sala de lectură şi în lumea cu care se confruntă cartea, schimbându-şi alternativ locul din staluri cu cel din scenă, intrând sub masca şi sub pielea "personajelor" sale, transferând, poate, spre ele o proprie psihodramă, aşa cum notase undeva despre o mişcare similară dintr-o piesă de G. Ciprian. (Comentându-i una dintre cărţi, I. Negoiţescu credea că a putut identifica la criticul frecventator de filosofie preponderent existenţialistă şi de psihologie a profunzimilor, cel puţin două teme obsedante, în comunicare cu atmosfera neliniştită a secolului: frica şi suferinţa). Are, fără îndoială, ceva din trăsăturile shakespeareanului Puck, despre care o ultimă secvenţă a capitolului Din culise a acestui prim volum ni se spune că "execută fulgerător" o trecere, definitorie pentru teatru, "de la starea de spectator către cea de actor, şi invers".

Oricum, e limpede consecvenţa cu care eseistul a urmărit, prin ani, problematica măştii şi a convenţiei teatrale în genere; glosând, desigur, pe marginea unor creaţii propriu-zis dramatice, cu autori ca Mihai Săulescu, Camil Petrescu, Pirandello, Ibsen, Camus, dar şi a unor proze de Vasile Pârvan, Mateiu I. Caragiale,Emanoil Bucuţa, I.M. Sadoveanu, Kafka, Thomas Mann, sau poeme cu un anumit grad de teatralitate - la Minulescu, Tonegaru, Voronca. Acestea, doar pentru cartea de început, pentru a continua în Modelul şi oglinda (1982), cu o secţiune ce reia titlul culegerii din 1977, cu alte nume şi opere. Eseul despre Radu Stanca - poezie şi teatru (1978), apoi cel de sub titlul Ibsen şi teatrul invizibil (1995) certifică aceeaşi fascinaţie a scenei şi a înscenării, prezentă, de altfel, şi în jocul răsfrângerilor dintre viaţa reală şi oglinda textuală, urmărite pe arii extinse din literatura europeană şi românească, cu puncte de vârf în Cioran, naiv şi sentimental (2000) şi în Clanul Caragiale (2002), acesta din urmă reunind studii dispersate prin alte locuri, dintre care cel oferit de ediţia de Momente, editată în Biblioteca Apostrof, în 1997 fusese cel mai amplu.

Dar Ion Vartic a căutat şi caută teatrul şi în viaţa imediată. Farsa e de multă vreme pe gustul său - şi sunt cunsocute, în cercuri de prieteni, punerile în scenă reală a unor situaţii inventate ad hoc, cu complicitate studenţească echinoxistă, în care personaje foarte simandicoase ale vieţii literare clujene erau convocate să joace roluri destul de puţin convenabile. Şi tot în vremurile de aur al "Echinox"-ului (încheiate, şi pentru el, în iunie 1983, când s-a produs tripla "concediere" a conducerii revistei), acelaşi regizor, de data asta la propriu, a fost mentorul incontestabil şi nonconformist al formaţiei "Ars Amatoria", care a înfruntat nu o dată riscurile cenzurii oficiale, jucând suspecte piese de un oarecare Ionesco. Ca să se umple de tot paharul răutăţilor, a conceput, prin 1981, şi un număr din "Echinox" dedicat lui Lucian Pintilie şi filmului său De ce trag clopotele Mitică?, cu al său carnaval sumbru şi grotesc, şi care avea să stea "la răcoare", mai apoi, vreme de zece ani, în casa de fier a cenzurii. Dovada că există era făcută, însă, de fragmentele mari de scenariu ce apucaseră să fie tipărite, ilustrate cu fotografii de pe platoul de filmare...

Acest neastâmpăr ghiduş a fost, însă, dintotdeauna larg compensat la Ion Vartic de amintita lentoare fertilă a lecturilor şi ecourilor lor în scrisul propriu. Căci, pe cât e de agitat şi dinamic în unele acte, pe atât este de răbdător în întârzierile asupra paginilor parcurse. Pacienţă de hermeneut, care vede lumea şi pagina în palimpsest, demontând măşti, operând desfolieri de straturi culturale, până la moaştele piatră ale tragediei antice, în căutarea Misterului despre care e sigur că se ascunde sub aparenţa celor mai insignifiante întâmplări. Cea mai spectaculoasă arheologie o face, în acest sens, operei lui Caragiale bătrânul, fiind sedus de "teatralitatea potenţială" a Momentelor, în care descifrează o "ontologie a cotidianităţii", poiectându-le sub lumini filosofice (de la Socrate şi Aristotel, la Kierkegaard sau Heidegger) , scoţându-le în relief notele grave, chiar tragice, îndeobşte ocultate şi peste care bibilografia critică precedentă a trecut adesea. Cât despre "patria" teatrală a lui Caragiale, "Casa Dramei", eseistul spune câteva dintre lucrurile capitale, memorabile şi ca formulare, aruncând punţi insolite către, bunăoară, "teatrul cruzimii" al lui Artaud dinspre ceea ce nenea Iancu numise "teatrul fierbinte", ori - pentru a mai da un singur exemplu - rediscutând chestiunea convivialităţii caragialene, pe baza interpretării în cod biblic, de către N. Steinhardt, a Scrisorii pierdute, cu trimiteri, nu foarte optimiste, la realitatea românească imediată. Capitolul Caragiale e, însă, semnificativ şi pentru felul cum cititorul său ştie să-l evoce pe omul care a fost nenea Iancu, într-o viziune ce prelucrează rafinat documentul biografic (superlativul îl atinge, aici, episodul exilului berlinez, cu preliminariile lui transilvane, chiar clujene). - În foarte personala carte despre Cioran lucrurile nu vor sta altfel. Biografia va fi repusă şi aici într-un contact înnoit cu opera, reumanizată în felul acesta, dând o puternică senzaţie de autenticitate. Revenind la "clanul Caragiale", e de spus că cercetarea lui aduce încă un număr de performanţe de lectură, de data aceasta ale scrisului matein, teritoriu ideal pentru a aprofunda o temă majoră a gloselor lui Ion Vartic - ce pune în ecuaţie o anume teatralitate "dandy"a autorului lui Remember şi al Crailor de Curtea Veche, solidară cu estetismul fin de sičcle revigorat. Artificiul şi masca, manierismul comportamental şi stilistic găsesc aici un interpret de excelentă ţinută, ce reuşeşte să facă de-a dreptul pasionant textul critic, cu ipoteze de lectură insolite. Cea consacrată unui text precum Sub pecetea tainei devine un pasionant traseu engimistic, parcurs de criticul ghid şi detectiv cu o dexteritate demnă de orice invidie.

Printre atâtea măşti şi decoruri în schimbare perpetuă, situaţii şi replici teatrale, eseistul reuşeşte să evite, în ce-l priveşte, artificiul manierist, pedanteria, preţiozitatea stilistică, deşi nu-i displace eleganţa formulării, cultivarea unei anumite ţinute a discursului critic. Ion Vartic este şi el, în fond, un estet, cu tot rafinamentul de gust caracteristic. Însă ,ca autenticii aristocraţi care ştiu să poarte şi costumele în aparenţă comune, se fereşte de ostentaţie. Îl ajută, întreţinând firescul reflecţiei, o cultură frumos asimilată, întemeiată, cum s-a observat, pe solide baze filosofice şi psihologie abisală (trimiterile la psihanaliza de diverse vârste sunt numeroase şi concludente), iar tot ceea ce ţine de estetica generală şi de poetica teatrului trece în comentariu cu o naturaleţe fără cusur. O excelentă memorie activă facilitează apropierile, descoperirea de "vieţi paralele", de înrudiri surprinzătoare, creând acea atmosferă de mare familie a Literelor, peste mode şi timp, în stare să sugereze un peisaj uman în care tranzitoriul modernităţii şi actualităţii se însoţeşe, vorba lui Baudelaire cu cealaltă jumătate a lui, Eternul. Desenîndu-i profilul în spaţiul criticii româneşti contemporane, Laurenţiu Ulici avea dreptate să reţină în sinteza sa de Literatură română contemporană din 1995 faptul că, neputând "să intre într-un cor", Ion Vartic "e mereu "contra': nu din orgoliul originalităţii - ci din, luate împreună, inteligenţă, spirit ludic, nostalgie dandystă, modestie interioară, bună - cuviinţă introspectivă". E o caracterizare cât se poate de exactă, pe care scrisul său a confirmat-o şi o atestă cu fiecare nouă pagină publicată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara