Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Spectacolul democraţiei de Tudorel Urian


Cea mai memorabilă definiţie a noţiunii de �politolog" am auzit-o în timpul uneia dintre lungile şi incitantele discuţii cu mereu surprinzătorul Alexandru Paleologu: �politologul este un ignorant absolut ( habar nu are de istorie, filozofie, literatură, logică etc.), dar care îşi dă cu părerea în toate". �Un prost, asta este", a căzut abrupt, ca o ghilotină, concluzia domnului Paleologu, după care, inevitabil, a urmat o întrebare care se dorea retorică: �Poţi să-mi dai un singur exemplu de politolog inteligent?" �Vladimir Tismăneanu" - i-am răspuns pe nerăsuflate. �Tismăneanu e altceva", a rostit sentenţios dl. Paleologu, după care discuţia a deviat spre alte subiecte. Am înţeles mai tîrziu că definiţia domnului Paleologu îi avea în vedere pe unii indivizi care apăreau seară de seară la televizor, echipaţi în geacă de blugi sau bluză de trening şi dădeau explicaţii �populare" oricărui eveniment major de politică internă sau internaţională, în discursuri garnisite cu onomatopee şi/sau invective.
�Tismăneanu e altceva". El nu este doar analistul care a introdus rigoarea ştiinţifică în observarea vieţii politice şi sociale şi, ulterior, a ridicat, prin expresivitatea discursului, ştiinţa la grad de artă, ci, în primul rînd, este un maître d'école, a cărui contribuţie la dezvoltarea instituţională a ştiinţelor politice în România este fără egal. Şcoala românească de ştiinţe politice de după 1989 stă sub semnul lui Vladimir Tismăneanu. într-o vreme (imediat după 1989) în care singurii oameni oarecum calificaţi în probleme de politologie erau absolvenţii de �Ştefan Gheorghiu", profesorul Tismăneanu, de la Universitatea Maryland, a oferit, prin studiile sale, dar şi prin bursele şi specializările acordate unor tineri profesori şi studenţi în prestigioase universităţi americane, know-how-ul necesar pentru întemeierea unei şcoli româneşti de ştiinţe politice axate pe valorile democraţiei de tip liberal. Dacă societatea românească ar fi beneficiat de cîte un Vladimir Tismăneanu pe fiecare dintre palierele esenţiale ale dezvoltării sale, în mod sigur, tranziţia noastră ar fi avut un cu totul alt curs. La fel cum, fără Vladimir Tismăneanu, monopolizarea discursului politic de către �politologii" care l-au oripilat pe Alexandru Paleologu ar fi devenit încă o certitudine în grotesca realitate a anilor din urmă. Titlul de Doctor Honoris Causa acordat, la începutul lunii iunie, profesorului Vladimir Tismăneanu de către Universitatea de Vest din Timişoara este, de aceea, o distincţie firească pentru un om care, prin întreaga sa activitate, a pus bazele învăţămîntului de ştiinţe politice în România post-comunistă.
Cărţile lui Vladimir Tismăneanu sînt bucurii ale spiritului. în ele precizia political scientist-ului se împleteşte cu graţia artistului, iar cîştigul informaţional este întotdeauna dublat de satisfacţia estetică. Niciodată vehement în asumarea propriilor sale opţiuni politice (aflate în zona unui liberalism care nu respinge valorile decente ale conservatorismului sau ale social-democraţiei), Vladimir Tismăneanu are inteligenţa de a da curs oricărei provocări ideologice sau intelectuale. Fiecare afirmaţie pe care o face are la bază argumente de ordin istoric, filozofic, politic şi chiar, acolo unde e cazul, literar. Demersul său este unul deplin raţional, perfect articulat din punct de vedere logic şi stilistic. Un mesaj capabil să convingă în chip natural, fără ca cititorul să aibă sentimentul că este agresat în vreun fel.
Scrisori din Washington. Reflecţii despre secolul douăzeci reuneşte o parte dintre eseurile scrise de Vladimir Tismăneanu în ultimii cinci ani şi publicate în mai multe reviste din ţară. Coordonatoarea volumului, Ioana Copil-Popovici a grupat textele în cinci secţiuni tematice (I. Comunism, contribuţii personale, reflecţii, cercetări; II. Postcomunism; III. Fascism, populism şi dreapta radicală; IV. Democraţie, liberalism, globalizare, responsabilitatea intelectualilor; V. America - Viaţa intelectuală şi politică), dar apartenenţa textelor la o secţiune sau alta este, uneori, discutabilă. Astfel, eseul Monstruozitatea răului: gînduri despre socialismul lui Milosevici aflat în secţiunea II (Postcomunism), ar fi putut sta foarte bine şi în secţiunea III (Fascism, populism, dreapta radicală), acolo unde se află De la un populism la altul: Serbia după Milosevici, un eseu, care poate fi citit ca o continuare a sa. La fel, articolele despre Samuel Huntington şi Tony Judt ar fi putut sta la secţiunea dedicată vieţii politice şi intelectuale americane. Nu este mai puţin adevărat însă că gruparea pe secţiuni tematice nu constituie o miză majoră a cărţii, ci, mai degrabă, un auxiliar de ordonare a lecturii şi o formă de descongestionare a materialului cuprins în cele 400 de pagini ale cărţii. Alte posibile criterii de selecţie a textelor (cel cronologic, sau cel al speciei publicistice căreia îi aparţin: evocări, portrete, recenzii, analize etc.) nu ar fi sporit cota de interes a cărţii. Formula aleasă de Ioana Copil-Popovici este ideală pentru a stîrni interesul cititorilor. Ceea ce trebuie ştiut este, însă, faptul că volumul trebuie citit în întregime, fiind posibil, ba chiar foarte probabil, ca lucruri esenţiale pentru cei interesaţi de o anumită secţiune a cărţii să se găsească în celelalte secţiuni.

Scrisori din Washington este o carte fundamentală pentru înţelegerea specificităţii politice a tulburatului secol al XX-lea. Vladimir Tismăneanu face o trecere în revistă, la modul critic, a celor mai semnificative luări de poziţie legate de regimurile şi doctrinele politice care au marcat istoria secolului trecut, neuitînd să completeze informaţia sau, după caz, analiza, cu propriile sale cunoştinţe şi judecăţi. Unele texte răstoarnă locurile comune ale istoriei. Se ştie că unul dintre personajele cele mai odioase ale epocii lui Stalin a fost Beria, temutul şef al NKVD. Vladimir Tismăneanu aduce însă în discuţie o carte a lui Sergo Beria, fiul celui considerat a fi unul dintre marii satrapi comunişti, Beria mon pere: Au coeur du pouvoir stalinien. Potrivit acestuia Beria ar fi înţeles încă din anii '30 natura intrinsec criminală a regimului lui Stalin şi tot ce a întreprins acesta în anii care au urmat a avut drept scop limitarea efectelor nocive ale acestei politici. Şi mai interesantă este activitatea lui Beria de după război. Citînd documentele aflate la Secţia Internaţională a PCUS, Vladimir Tismăneanu scrie despre relaţiile lui Beria cu Gheorghi Dimitrov şi Tito. Mai mult chiar, se referă la un plan al lui Beria - aproape neverosimil astăzi - care �ar fi constat în construirea unui sistem de confederaţii în Europa de Est ca parte a unei treptate integrări a acestei zone în structurile europene" (p. 45). Cine a fost Lavrenti Pavlovici Beria (este chiar întrebarea din titlul eseului lui Vladimir Tismăneanu)? Personajul satanizat de propaganda hrusciovistă sau gînditorul progresist care avea în vedere integrarea europeană a ţărilor din lagărul socialist? Chiar dacă se fereşte să adopte o poziţie tranşantă, Vladimir Tismăneanu citează în sprijinul imaginii unui Beria cu faţă umană şi alte lucrări, printre care una aparţinîndu-i lui Amy Knight. Probabil că Beria nu a fost integral nici monstrul satanizat de propaganda lui Hrusciov, nici îngerul pictat de Sergo Beria. Sau, mai degrabă, a fost cîte puţin din amîndouă. Un alt personaj, de această dată din istoria comunismului românesc, despre care, la nivelul marelui public se ştiu puţine lucruri, este Grigore Preoteasa. Intelectual autentic din perioada interbelică, Preoteasa ajunsese să fie unul dintre preferaţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi principal favorit la succesiunea acestuia în fruntea PCR. A murit însă într-un stupid accident de avion în anul 1957. Cum s-ar fi scris istoria comunismului românesc fără acel accident? Nimeni nu poate şti, dar Vladimir Tismăneanu oferă cîteva sugestii de bun simţ, care trebuie luate în considerare: �Era suficient de inteligent şi de autoironic ca să nu ajungă vreodată la excesele lui Ceauşescu. Alternativa Preoteasa, curmată tragic în noiembrie 1957, nu ţinea de un alt proiect politic, ci de un alt stil. Comunist convins, asemeni unui Pătrăşcanu, el nu avea pulsiuni paranoidale, nu era resentimentar şi nu savura dogmatismul ruinător al stalinismului dezlănţuit. Distincţii aparent minore, dar care, în istoria politică a comunismului, s-au dovedit adeseori esenţiale" (p. 174).
O revelaţie importantă pe care o aduce cartea lui Vladimir Tismăneanu este aceea a extraordinarei dinamici din ultimii ani a succesiunii evenimentelor istorice la scară planetară. Unele dintre neliniştile de acum cîţiva ani ale autorului par astăzi din altă existenţă (cine se mai teme acum de Ziuganov sau Jirinovski?). Chiar dacă, spune Vladimir Tismăneanu şi, probabil, are dreptate, �epoca tulbure şi primejdioasă a ieşirii Rusiei din autoritarism şi imperialismul militarist nu s-a încheiat" (p. 270), trebuie să acceptăm că percepţia internaţională a Rusiei s-a schimbat fundamental după atentatele de la 11 septembrie. La fel, temerile profesorului american legate de o eventuală victorie a lui Ion Iliescu şi a PSD în alegerile din toamna anului 2000 (�PDSR nu e partidul lui Alexander Kwasniewski. Avem de-a face cu seriosul risc al izolării ţării într-o zonă de recidivă populist-naţionalistă de tipul Iugoslaviei lui Miloşevici" - p. 266) au o motivaţie care astăzi, cînd România se află mai aproape ca niciodată de intrarea în NATO, poate stîrni zîmbete.

În eseurile sale Vladimir Tismăneanu nu militează explicit pentru o ideologie sau alta. El spune clar ceea ce respinge (extremismele de tot felul, populismul - principalii duşmani ai democraţiei) şi salută, fără discriminare elementele democraţiei de tip liberal, indiferent de haina lor doctrinară concretă. La fel ca bunul său prieten Adam Michnik, Vladimir Tismăneanu priveşte spectacolul politic din loja spectatorului de teatru, nu din tribunele înfierbîntate ale unui stadion. Iar spectacolul, aşa cum este descris de el, este unul fascinant.
Fiecare cititor al lui Vladimir Tismăneanu are şansa de a deveni un self-made political scientist. Pentru că fiecare carte a profesorului american nu face decît să deschidă apetitul pentru alte şi alte cărţi din vasta bibliografie pe care o conţine. Şi, dacă nu toţi cititorii lui Vladimir Tismăneanu se vor dedica studiului fenomenului politic, un cîştig tot vor avea: vor deveni nişte buni cetăţeni. Se pot transforma în acea forţă critică a societăţii capabilă să facă imposibilă deraparea puterii (indiferent din cine ar fi ea constituită la un moment dat) spre diversele tendinţe autoritare şi totalitare. Citindu-l pe Vladimir Tismăneanu nu se poate să nu fii curpins de bucuria confortabilă a omului care trăieşte într-o democraţie. O democraţie care trebuie apărată de toţi duşmanii ei ştiuţi şi neştiuţi.