Marius Hentea,TaTa DADA. The Real
Life and Celestial Adventures of Tristan
Tzara, MIT Press, Cambridge, Massachusetts,
London, England, 2014, 358 p.
Situaţia editării avangardei în
limba română, în ciuda recentului
reviriment, al studiilor apărute
cam din 2007 încoace, nu
este una dintre cele mai strălucite,
pentru că dinamica şi reprezentările
mişcării au rămas în cercul strâmt
al unor cunoscători. În anul centenarului
Dada ne dăm seama că o ediţie Tzara
(ca să nu mai spunem de o antologie
a curentului) lipseşte de ani buni
de pe piaţa noastră; e drept, au apărut,
în 2002 şi în 2005, două monografii
Tzara (Buot şi Béhar), dar opera lui
lipseşte; pot fi menţionate doar volumul
din 1996 editat de Ion Pop, Şapte
manifeste Dada. Lampisterii. Omul
aproximativ; de atunci au mai apărut
în viziunea lui Nicolae Tzone Douăzeci
şi cinci de poeme (1998) şi un volum
bilingv de Teatru (2007, ediţie Béhar,
trad. Vasile Robciuc) şi cam atât.
Iar situaţia este cu atât mai regretabilă
cu cât tandemul sincronizare/
tradiţionalism, care structurează cam
ultima sută de ani a noastră (exact
posteritatea Dada), ar fi putut fi pus
în valoare de distribuţia şi importanţ
a recunoscute ale lui Tzara şi ale
spectacolelor sale, care se află de
multă vreme printre cele mai
semnificative exemple, atunci când
se face istoria ideilor autohtone în
lume. În absenţa lor, având în vedere
această obnubilare a lor cvasisistematică,
se poate spune că tabăra
naţionalistă, retrogradă sau conservatoare
a avut, cel puţin până acum, câştig
de cauză. Tzara este îndeobşte
minimalizat la noi, bătut pe umăr,
iar, pe urmele bătrânilor, adesea
se disociază între avangardă şi
modernism. Dacă am menţiona, de
pildă, că utilizarea termenului de
avangardă, în sens cultural, a fost
făcută la noi de Eminescu cel antijunimist
(în articolul O scriere critică, din
1870), multe argumente ale tradi-
ţionaliştilor s-ar afla în dificultate.
Centenarul Dada vine aşadar întrun
moment nu tocmai receptiv pentru
cultura noastră – chiar dacă recentele
manifestări – centenar Gherasim
Luca (2013), Gellu Naum (2015) ş.a.
– s-au bucurat de oarecare difuzare;
astfel, era de aşteptat ca o semnificativă
monografie a celui care a fondat Dada
să vină din afara câmpului nostru
literar, şi totuşi cumva dinăuntrul
lui: este vorba de tânărul universitar
de la Göteborg, de origine română,
Marius Hentea, cu TaTa DADA. The
Real Life and Celestial Adventures
of Tristan Tzara (2014). Este a
doua carte a universitarului, după
monografia dedicată scriitorului englez
Henry Green at the Limits of Modernism
(2013).
Lucrarea este elaborată de-a lungul
a cel puţin 5 ani şi apelează la o
diversitate impresionantă de surse,
urmărind aproape fiecare moment
semnificativ din viaţa poetului: arhive,
corespondenţă şi manuscrise din
fondul Jacques Doucet, interviuri
şi bibliografie clasică, din surse
internaţionale, se merge în fond cu
infinită meticulozitate pe urmele
Dada, aici în România, dincolo în
Elveţia, dar şi Franţa, Italia, Germania,
Cehia sau orice altă identitate care
a fost îmbrăcată de Dada sau teritoriu
pe care a păşit Dada: maghiară
(momentul 1956), suedeză (Greta
Knutson era soţia sa), americană
(prieteniile cu Picabia, cu Beaumont,
Cunard sau cu alţi milionari), turcească,
grecească (fie şi numai prin excursiile
lui Tzara pe aici), olandeză (prietenia
cu apostolul constructivismului, Van
Doesburg), poloneză, georgiană,
rusească – şi lista ar putea continua.
Se adaugă acestei investigaţii peste
100 de fotografii care exprimă nu
doar relaţiile şi prieteniile, ci şi epoca:
galeriile şi locurile unde au fost
spectacolele Dada, felul în care arată
Parisul sau Zürichul atunci când
ajunge Tzara acolo, reproduceri după
ziare şi publicaţii.
În analizele lui Marius Hentea de
fiecare dată este urmărit cadrul politic
general, mentalităţile epocii; copilăria
lui Tzara este analizată în contextul
antisemit al României de la sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului
XX, mergând până la răsfoirea
unor manuale după care a învăţat
Samuel Rosenstock, dar prezentând
şi Jubileul regal de la 1906, precum
şi reversul său, răscoala lui 1907.
Felul în care cercetătorul coboară în
epocă este deosebit; consemnează,
de pildă, o cafenea Voltaire vizavi de
Teatrul naţional, reputată însă pentru
„tradiţiile clasice” care se propovăduiau
aici.
Revista Simbolul (1912), prima
ieşire a lui Tzara (care semna deocamdată
Samyro) în lume, contează nu atât
prin fidelitatea faţă de zicerile lui
Moréas, de pildă, ci prin contextualizarea
din timpul celui de-Al Doilea Război
Balcanic, al luptelor noilor naţionalităţi,
greci, muntenegreni, bulgari şi români
cu Imperiul multinaţional Otoman.
O noutate istorico-literară este şi
conflictul pe care Tzara l-a avut, în
1914, la Facultatea de Litere şi Filozofie
din Bucureşti, cu un profesor, italienistul
Ramiro Ortiz. Astfel, Tzara şi un coleg,
Tamifil Popescu, scriu o scrisoare
către decan unde relatează cum au
fost daţi afară, nejustificat, de la
un seminar, pentru că doar ar fi cerut
să se repete un cuvânt pronunţat mai
încet. Nu au lipsit apelativele de
„magarilor” şi „obraznici”din partea
celui care îl preda pe d’Annunzio,
o viitoare victimă a dadaiştilor parizieni.
„Pandemoniul” (cu vorba unui
participant, Jean/ Hans Arp) pe care
Tzara l-a orchestrat cu naturaleţe în
Elveţia este descris acurat, luând
în consideraţie o diversitate de surse,
Marius Hentea refăcând, efectiv,
atmosfera; în alte monografii, în alte
mărturii predomină tonul didactic,
ca şi cum Tzara şi prietenii săi ar fi
avut un plan (mai întâi spectacol,
apoi revistă etc.); în The Real Life
and Celestial Adventures autorul este
sensibil la prietenii, disjungeri, certuri
şi rivalităţi: dadaiştii nu au fost un
continuum, au existat diferenţe şi
interese, amoruri şi trădări, acum
explicate: Arp, Huelsenbeck, Iancu,
Hugo Ball sau Hans Richter, Sophie
Taeuber, Ludwig Neitzel, Otto Flake
sau Picasso, Segal, Mondegliani,
Slodki, Van Rees, Marinetti s-au
regăsit, în persoană sau nominal, pe
aceeaşi scenă, sub bagheta şi monoclul
lui Tzara.
Uneori, hazardul înseamnă Dada;
văzută, în studiile de specialitate, ca
o extravaganţă (observaţie reluată
în Al Doilea Război, de Robert Brasillach,
victima de referinţă a francezilor)
publicarea pe hârtie de culori diferite
în cadrul aceluiaşi volum este o
explicaţie a crizei de hârtie, fiind
utilizate stocurile disponibile.
Dar Dada înseamnă clamarea
libertăţii, împotriva oricăror constrângeri
politice; un fapt care se pomeneşte
mai rar în critica estetizantă. La primul
spectacol parizian (23 ian. 1920)
Tzara taie cu foarfeca cel mai recent
discurs parlamentar al extremistului
Léon Daudet, apoi amestecă resturile
într-o pălărie, extrăgând cuvintele
pentru a face un poem. Publicul este
înfuriat, pentru că L.D. era un personaj
apreciat; ordinea se restabileşte doar
după ce Tzara iese de pe scenă.
Volumul lui Marius Hentea schimbă
radical percepţia asupra lui Tzara
şi a dadaismului; prin ricoşeu, asupra
avangardei. Receptat de către adversari
în special drept un autor de manifeste
(anatemă preluată cu entuziasm de
critică, mulţi văzând în avangardă
doar o literatură de manifeste), apoi
„reabilitat” de opera sa poetică (pe
placa sa funerară scrie: poète), Tzara
este un om al spectacolului: organizează,
manageriază, provoacă, dialoghează
cu publicul; uneori îşi ia şi măsuri de
precauţie (învăţate de la bătrânul
Marinetti?), de pildă apelează la poliţie
pentru a-i evacua pe cei care se
manifestau efectiv cu lovituri de
baston (Breton, se ştie).
Că Tzara îşi dorea libertatea se
vede şi din reacţia lui la revoluţia
maghiară; membru al Partidului
Comunist Francez, face o vizită în
Ungaria chiar cu o săptămână înainte
de acel 23 octombrie; scrie în public
despre ceea ce era evident şi este
admonestat pe linie politică. E adevărat,
nu s-a pronunţat despre prietenii lui
de altădată, vieţuind după pseudonime
în România stalinistă. Vinea, de pildă.
Dar şi-a asumat înfruntarea unor şefi
stalinişti; cărora le era cam teamă
de reacţiile lui, fireşte. Îl susţine şi
Breton, prietenul-duşman dintotdeauna.
Apoi iese din scenă; se cufundă
în ezoterisme din marginea suprarealismului,
încercând să descifreze
codurile din poezia lui Villon.
Tzara, un destin cu multe traiectorii
artistice, pe care monografia exemplară
a lui Marius Hentea, scrisă în spiritul
timpului prezent, le armonizează,
aşa cum observă şi Andrei Codrescu
pe coperta a IV-a a Vieţii celeste a
lui Tzara. Este o viaţă a spectacolului
(Ta Ta se spune, onomatopeic, în
titlul volumului), o viaţă din care
au pornit, nu manifestele, ci spectacolul
modern. Iar Tzara este un părinte
(ce vocativ: TaTa!) prost înţeles, ca
şi cum mişcarea s-ar fi numit tataism.
Să o spunem deci: spectacolul nu
este pentru taţi, spectacolul Dada
este, nu tata e.
