Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Corespondenţă din Germania:
Spectacole noi de Matei Chihaia


Piesa lui Ibsen Femeia mării a fost rescrisă, fără schimbarea titlului, de către Susan Sontag, aşa cum se ştie. Am văzut-o pusă în scenă recent de Monika Gintersdorfer la Deutsches Theater din Berlin (data premierei: 5 septembrie).

Fascinată de imensitatea apelor de care e înconjurată, eroina piesei, Elida (Anika Mauer) visează să fie focă, animalul marin care populează nu numai coastele Norvegiei dar şi ale statului New York, unde trăieşte legendara scriitoare americană. Totuşi, Susan Sontag reduce ponderea peisajului marin în favoarea sublinierii conflictului dintre bărbat şi femeie, prezentat din perspectiva fiecăruia. Regia Monikăi Gintersdorfer conferă jocului eroinei un relief apăsat teatral, iar soţului ei, care deseori se adresează direct publicului, o sobrietate epică. Personajele secundare aduc o notă caricaturală în desfăşurarea dramei, cu excepţia micuţei copile (Marina Lubrich), cu izbucniri de răutate din prea marea dragoste pentru tatăl ei, dar totodată fascinată de mama ei vitregă. Aceasta, la un moment dat, apare de sub griul maritim, lucios al mochetei, cu o trenă fantastică, formată din alge, tentacule şi o spumă albă. Amândouă, mama şi fetiţa, încep să roadă acele tentacule, regia sugerând astfel metamorfoza: lianele colorate palid, confecţionate din plastic, devin tentacule de caracatiţă, femeia se transformă în focă, mama vitregă ia chipul mamei adevărate şi aşa mai departe, până ce totul dispare în adâncimile oceanului. Dar relaţiile dintre personaje rămân rigide ca şi decorul de tablă înfăţişând orizonturile marine, pe care actorii pot aluneca pe scenă ca pe un tobogan.

Un val încremenit străbate şi decorul altui spectacol ibsenian, acela cu Nora, pus în scenă la teatrul Thalia din Hamburg. Este plasat acolo, în fundul scenei, un fel de prag destul de înalt, traversând mocheta gri a apartamentului futurist al Norei, de care eroina şi soţul ei mai tot timpul se împiedică.

Revenind la primul spectacol ne punem întrebarea dacă există vreo diferenţă între focile norvegiene şi focile newyork-eze şi dacă focile sunt animale migratoare, capabile să traverseze Atlanticul, îndemnate de instinctul migrării. Un caz de migrare imaginară este acela al Elsei Lasker-Schüler, poeta expresionistă de la începutul veacului XX. Ea nu visa să devină o vietate marină ci un principe theban, acel prinţ Yusuf care se luptă cu fachirii misogini şi pescuieşte din mare sticle cu mesaje în graiuri necunoscute. Într-un spectacol de recitaţie scenică la Teatrul Renaissance din Berlin (pe care l-am văzut la 15 septembrie), Angela Winkler prezintă un fel de antologie a poetei expresioniste. Chipul actriţei cu alură clasică, sobru, cu un vizibil „grain de beauté” deasupra buzelor, a marcat teatrul şi filmul german din anii ’70. Reuşeşte să întruchipeze diferite ”personaje” din scrierile Elsei Lasker-Schüler, o varietate de ipostazieri, de roluri pe care le impun nu numai viziunea expresionistă, ci şi diversitatea experienţelor omeneşti trăite de scriitoare: s-a aflat în situaţia de a fi mamă, de a căuta editori şi de a solicita premii literare pentru a putea supravieţui ea şi copilul său. Ajunsă în exil, în Palestina, constată că fanteziile exotice ale prinţului Yusuf, în peisajul colorat, şi-au mai pierdut din farmec. Angela Winkler, în schimb, nu are decât de câştigat atâta vreme cât îşi fixează publicul cu ochii ei întunecaţi: priviri care ar putea încremeni oceanul chiar fără ajutorul industriei de mochete şi table mecanice.