Arta contemporană nu mai corespunde nici uneia dintre categoriile existente anterior, posibilităţile ei fiind practic nelimitate, iar una dintre caracteristicile actualelor creaţii constă în stabilirea unor relaţii noi între public şi operă.
Dansul contemporan se integrează şi el acestui mare val al postmodernismului şi este înrudit în bună parte cu arta pop, care îşi trage esenţa din ambientul cotidian şi obiectele sale. În acest ambient, spectatorul este invitat să comunice direct cu opera şi să interacţioneze cu ea, să participe deci la configurarea ei, devenind în acest fel chiar unul dintre participanţi. Din acest punct de vedere, unii spectatori intră în joc cu degajare, din plăcerea participării, alţii din snobism, pentru a nu fi socotiţi demodaţi, socotind Noul o valoare în sine – cum tot dintr-o formă de snobism unele trupe străine de dans sunt aplaudate datorită faptului că sunt străine. În acelaşi timp, alţi spectatori sunt reţinuţi, derutaţi tocmai de această noutate, nereuşind să găsească un rost şi o satisfacţie în participarea la noua formulă de spectacol şi punându-şi chiar întrebarea dacă putem numi artă orice produs omenesc. Unii se mai întreabă unde mai pot regăsi bucuria ochiului pentru frumuseţea în sine a corpului în mişcare şi unde se ascund înţelesurile de dincolo de arhitectura spaţială întruchipată de aceste corpuri.
Camera 1306 (I Am Myself), spectacolul – instalaţie pentru o cameră de hotel, conceput de coregraful Cosmin Manolescu, în unul dintre apartamentele Hotelului InterContinental, partener asociat, se încadrează întru totul fenomenului postmodern mai sus pomenit, însumând toate caracteristicile sale atât prin modul de realizare, cât şi prin diversitatea reacţiilor posibile. Conceput şi interpretat de Cosmin Manolescu împreună cu Catrinel Catană, spectacolulinstalaţ ie a fost produs de Fundaţia Gabriela Tudor şi de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, cu sprijin de la Cullberg Ballet (Stockholm), de la Asociaţia 4Culture (Bucureşti) în cadrul Wild Cards – Jardin d’Europe şi de la Centrul de Cutură „George Apostu” (Bacău), precum şi de la un mecena privat. Camera 1306 (I Am Myself), prezentat în premieră în luna iulie, va fi reluat în august şi în septembrie, la Bucureşti, în aceeaşi locaţie, dar şi la Stockholm, în Galeria Institutului Cultural Român, în cadrul Stockholm Fringe Festival, în august şi, în fine, în octombrie, la Bacău, la Centrul de Cultură „George Apostu”, în cadrul Microstagiunii de Dans Contemporan - intrând astfel în circuit naţional şi internaţional, ca o bună parte dintre piesele de dans contemporan românesc.
Distanţa si implicit misterul unei alte lumi, spre care cortina dată la o parte îţi deschide o fereastră, au dispărut. Eşti introdus direct într-un ambient civil, cotidian, într- un hotel. Şi spectacolul poate începe chiar de când stai în hol, aşteptând să fi dus cu liftul la etajul 15 (numărul camerei 1306 e fictiv; se pare că aceeaşi superstiţie existentă la americani funcţionează şi la noi – etajul 13 nu există). Şi dacă vrei, spectacolul chiar începe, în timp ce urmăreşti publicul care intră şi iese din hotel. Mie mi-a amintit de cele văzute într-o piaţă din Veneţia, privită întâmplător de la fereastra unui muzeu. Trecătorii se împărţeau clar în două categorii: turiştii obişnuiţi, în pantaloni scurţi, tricouri şi tenişi, toate de culori dominant terne, gri sau bej, şi cei care se integrau Carnavalului, în costume somptuoase de epocă şi în culori vii. Tot atât de tern erau îmbrăcaţi, în acest caz, şi cei care locuiau la hotel – bărbaţii chiar mai mult decât femeile –, singurii eleganţi fiind cei care trebuiau să întreţină spectacolul-imagine al hotelului, adică personalul. Odată intrat în apartamentul rezervat spectacolului, micul grup de spectatori (spaţiul nu permite un număr mai mare de zece persoane odată) era îndemnat gestual de cei doi dansatori să parcurgă spaţiul în care ei se manifestau: în cada de baie, pe patul din dormitor, în spaţiul micului salonaş alăturat, sau pe balcon, fiecare căutându-şi singur locul potrivit. Pentru un corp în mişcare spaţiul este esenţial. De fapt, este o componentă a compoziţiei coregrafice. În dansul clasic decorul însoţea scenic construcţia coreică, potenţând-o adecvat sau alteori putând să o sufoce. Dansul modern a redus adesea tot ambientul la costum, însoţindu-se singur cu spaţiul, căruia el, dansatorul, îi da formă, cum spune Mary Wigman: „Spaţiul este regatul activităţii reale a dansatorului care îi aparţine acestuia, căci el îl creează”. Dansul contemporan, însă, se desfăşoară uneori în spaţii neconvenţionale, precum în acest caz - apropiat cum spuneam mai sus de conceptul artei pop. El este subordonat atunci ambientului, fiind doar o componentă a lui, ceea ce corespunde, întru totul, vieţii locuitorilor oraşelor noastre, care nu mai sunt stăpânii spaţiului – iată nici în creaţie - ci sunt stăpâniţi de el. Când cei doi dansatori s-au îmbrăţişat pe balcon, sau s-au mişcat independent tot acolo, ochiul mi-a fost atras, cu precădere, de alt spectacol: acela al şantierului clădirii alăturate a Teatrului Naţional, care văzut de sus, din zbor de pasăre, permitea ochiului să urmărească cum mişunau muncitorii pe acoperiş, dar şi pe toate etajele schelelor. Şi aceste imagini în mişcare din exterior s-au integrat până la urmă în spectacolul-instalaţie Camera 1306. Dintre compoziţiile de mişcare realizate însă în interior de cei doi interpreţi, am reţinut cu precădere două, petrecute pe patul din dormitor, fiecare evocând situaţii obişnuite ale cuplurilor contemporane. În una dintre ele, cei doi se rostogoleau unul pe lângă celălalt, neputând să se mişte independent, căci erau legaţi fiecare de mâna sau piciorul celuilalt, iar în cealaltă, cocoţaţi tot pe pat, urmăreau diferite emisiuni de televiziune, schimbând mereu posturile, mai mult sau mai puţin plictisiţi.
Spectacolul se desfăşoară din oră în oră, mereu cu alţi spectatori, de la ora patru după-amiază, la ora patru de dimineaţă, nefiind, desigur, acelaşi în toate detaliie lui, căci dansatorii îi implică, mai ales în salon, şi pe spectatori în jocul lor. Nu ştim cum vor rezista interpreţii acestui maraton, atât fizic cât şi psihic şi nici toate impresiile şi reacţiile pe care le vor declanşa. Ele vor fi, probabil, tot atât de multe şi de variate ca şi numă rul şi varietatea spectatorilor. Ne oprim însă o clipă asupra propunerii însăşi a celor care au conceput acest spectacol experiment. Pe programul - invitaţie sunt înşiruite, în avalanşă, o serie de gânduri ale creatorilor – interpreţi, de-a valma, în trei limbi. În acelaşi stil, ne oprim şi noi asupra câtorva dintre ele: „love hotel”… „un paradox călător ”… „o vacanţă de o oră”… „un om care şi-a pierdut perechea forever ” (am remarcat pe noptiera din dormitor portretul soţiei pierdute, Gabriela Tudor)… şi spre sfârşit… „je ne sais pas cine sunt”… Iată nişte cuvinte emblematice pentru spectacol, pentru arta contemporană şi pentru noi toţi.