Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Specializări pe cale de dispariţie de Nicolae Manolescu


Un prieten îmi spunea, pe vremuri, că la anumite specializări medicale, prin tradiţie, preponderent masculine, solicitările au scăzut considerabil, fetele fiind mai numeroase decît băieţii în Facultatea de Medicină. Presupun că acum lucrurile nu mai stau aşa. în ce priveşte însă specializările din domeniul literar, trebuie să remarc că unele sînt pe cale de dispariţie. Există în principiu cel puţin două cauze principale: una ţine de programele universitare, alta, de piaţa forţei de muncă.

De ani buni în facultăţile de Litere nu mai există nici o pregătire specifică pentru editarea de carte, cercetare istoriografică (şi bibliografică) ori studiu de text. Facultatea pe care am absolvit-o eu însumi acum patru decenii se numea Filologie. Nici generaţia mea n-a făcut filologie cum s-ar cuveni, deşi unele discipline o prevedeau, dar, de bine, de rău, a deprins cîteva elemente de tehnică a studiului de text. Astăzi asemenea discipline nu mai există. Istoria şi cercetarea literară sînt concepute mult mai lax. Erudiţia a devenit o rara avis. Disciplinele facultative merg în altă direcţie, considerată mai modernă, decît acelea de aplicaţie propriu-zis filologică. Poţi încheia Literele actuale fără să fi auzit de paleografie chirilică, fără să fi urmat un curs de tehnica cercetării sau fără să ai idee de istoriografia literară. Cu o brumă de limbi clasice şi de cultură umanistă.

A doua cauză ţine de ofertele de după absolvire. Deloc tentante sînt tocmai acelea care ar presupune, de exemplu, stabilirea textului în vederea unei ediţii critice ori descifrarea unor manuscrise (sau texte) vechi, ambele întemeiate pe erudiţie şi minuţie. Acestea nu se plătesc (decît precar), nu aduc glorie, nu atrag în vreun fel. Nici profesoratul nu mai este la modă. în schimb jurnalismul literar captează anual pe cei mai buni absolvenţi ai noştri. A lucra la un Institut de Cercetare a devenit aproape o sinecură. La drept vorbind, nimeni n-are nevoie de munca ta. Iar în edituri sînt alte lucruri de făcut decît o editare impecabilă.

în aceste condiţii, numeroase ediţii critice stau neterminate. Aproape toţi autorii vechi au fost cîndva în atenţia editorilor. Nici unul n-are însă o ediţie critică încheiată şi ireproşabilă. Nici Eminescu! Cenzura a avut şi ea un cuvînt de spus. Nereluate, după 1989, destule dintre ediţiile critice anterioare au mari lacune. Politica editorială actuală are în vedere scoaterea rapidă pe piaţă a unor cărţi foarte solicitate, indiferent de acurateţea textului. O ediţie şcolară sau populară e mai căutată decît una critică. Et pour cause! Neexistînd interesul editorilor, puţinii absolvenţi de Litere care ar dori să se consacre filologiei îşi caută altceva de lucru. Trebuie să ai vocaţia şi devotamentul Gabrielei Omăt ca să continui a scoate Agendele lovinesciene, scotocind prin biblioteci, arhive şi dicţionare, pentru un nume, o dată sau un cuvînt. Rarii specialişti care mai sînt în viaţă dintr-o generaţie excepţională de erudiţi în texte literare invocă zadarnic sponsorizări pentru ediţii care nu mai reţin atenţia nimănui. Pentru o revistă ca a noastră, a devenit o dificultate majoră să găsească un cronicar de ediţii.

Există şi consecinţe aşa-zicînd colaterale ale acestei situaţii: traducerile. Din ce în ce mai multe, dar din ce în ce mai proaste. Neglijenţa le caracterizează în cea mai mare parte. Nu e la mijloc atît o problemă de cunoaştere a celor două limbi. Mulţi traducători cunosc bine şi limba din care şi aceea în care traduc. E o problemă de atitudine faţă de text: merge şi aşa! Altă consecinţă colaterală: greşelile din texte, de tipar ori de lecţiune. Nu mai poţi avea încredere în nimeni. Cărţile seamănă cu nişte furnicare de erori.

încercările din ultima vreme de a retrezi interesul pentru lectura de carte sînt binevenite. Nu ajunge însă să recomanzi tinerilor fani ai computerului să citească şi cărţi. E nevoie de o acurateţe a textului, specifică dintotdeauna cărţii, dar de care computerul se dispensează destul de uşor, care să-i determine să observe măsura în care cartea se sprijină pe o anumită idee de corectitudine şi de severitate profesională. Există o deontologie a reproducerii şi lecturii textelor literare fără de care întreaga noastră civilizaţie n-ar fi fost posibilă.