După Rusia, Algeria, India, Bulgaria şi Cehia, a venit rîndul anul acesta României să fie protagonista manifestărilor organizate de Centrul Naţional al Cărţii din Franţa sub titulatura Les belles étrangčres. între 14 şi 26 noiembrie, zece scriitori din ţara noastră (Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Letiţia Ilea, Dan Lungu, Ion Mureşan, Marta Petreu, Simona Popescu şi Vlad Zografi) s-au întîlnit cu cititori din Aix-en-Provence, La Rochelle, Le Havre, Le Mans, Lille, Lyon, Marseille, Montpellier, Saint-Nazaire şi Paris. Le-au fost traduse cîteva cărţi (Dimineaţa pierdută, Orbitor, Oedip la Delphi, Poeme fără ruşine), altele vor urma. Toate acestea se ştiu, într-o anumită măsură. Mediatizarea, în România, a evenimentului a fost modestă. Mai multă atenţie i-a acordat presa culturală franceză. Cum interesul nostru este să ne facem cunoscută peste hotare literatura, o revistă a revistelor franceze care a consacrat comentarii iniţiativei din 2005 a Centrului Naţional al Cărţii ne poate servi de barometru. Sîntem în posesia a trei publicaţii importante (toate din Paris, n-avem idee dacă în celelalte oraşe unde s-au aflat ambasadorii literaturii noastre au existat ecouri de presă) care acordă evenimentului un spaţiu oarecare: Lire, cu un consistent dosar Spécial Roumanie în numărul pe noiembrie, Le Magazine littéraire (tot în numărul pe noiembrie) şi Le Monde (o pagină în numărul de vineri 18 noiembrie, aşadar din primele zile ale Frumoaselor străine).
Le Monde recenzează cîteva din titlurile româneşti traduse recent în Franţa, dintre care doar două aparţin unor invitaţi ai Centrului Naţional al Cărţii: Edgar Reichmann comentează L^Oeil en feu (Orbitor II, Corpul) de Mircea Cărtărescu, în versiunea franceză a lui Alain Paruit de la Denoël, iar Raphaëlle Rérolle romanul Une matinée perdue (Dimineaţa pierdută) al Gabrielei Adameşteanu în versiunea franceză a aceluiaşi eminent Paruit de la Gallimard. Ambele comentarii sînt competente şi foarte favorabile unor cărţi care au avut un mare succes de critică şi la noi. Alte trei note sumare se referă la cărţi ale Aurorei Cornu, Neagu Djuvara şi Andrei Pleşu (aceasta din urmă, Despre îngeri, adică, deloc, pe placul cuiva care semnează cu iniţialele A.L.L. o recenzie stupidă). în fine, o reeditare a lui Petru Dumitriu, romanul publicat la Seuil în 1969, L^homme aux yeux gris, constituie pentru Edgar Reichmann un pretext de a menţiona, cu ocazia creată de Les belles étrangerčs, opera românească şi franceză a scriitorului care şi-a trăit în străinătate a doua jumătate a vieţii. Prezentarea e utilă chiar dacă ar fi unele observaţii de făcut pe marginea ,portretului lucid al boierilor de altădată", români, se înţelege, pe care îl dresează Petru Dumitriu.
Despre Les belles étrangčres scriu Dominique Rabourdin şi Sandrine Fillipetti în Le Magazine littéraire. Informaţia celui dintîi este însă deficitară. Că Eliade, Ionesco ori Cioran ,au rămas interzişi în ţara lor pînă la sfîrşitul regimului comunist", iată o noutate pentru noi, care credeam a le fi citit, cu începere din anii ^60, operele publicate în Franţa şi (fiind vorba de Eliade) în SUA. Nici ,splendida" Casă a Scriitorilor din Bucureşti n-a devenit ,astăzi un restaurant". N-am ştiut nici că ,recitalurile" cu public au făcut din Ana Blandiana o celebritate a anilor ^80. Poate poemele din revista Amfiteatru ori volumul de versuri pentru copii oprit de cenzură cu puţin înainte de revoluţie. Dincolo de astfel de imprecizii, Rabourdin pare satisfăcut de nivelul puţinelor opere literare româneşti care-i sînt cunoscute. Ca, de altfel, şi Sandrine Fillipetti. Din păcate, nu ne spune nici unul ce impact au avut întîlnirile scriitorilor noştri cu publicul francez. Probabil n-au socotit că merită osteneala să le urmărească în direct, cum se spune în jargon mediatic.
Nici Lire nu ne spune mai multe despre aceste întîlniri, deşi le publică programul integral, din care aflăm, de exemplu, că la Cité Internationale din Paris ar fi fost prezent, alături de Gabriela Adameşteanu, şi Eginald Schlattner, ca un al unsprezecelea scriitor, e drept de limbă germană, din România. Editorialul lui François Busnel îi previne pe cititori în legătură cu clişeele de care ,imaginarul francez" este doldora cînd vine vorba despre România: ,ceţurile Carpaţilor" ori ,neverosimilele extravaganţe vampireşti" (referinţă la Dracula, desigur). Alexandre Fillon a fost la Bucureşti şi la Cluj, înainte de vizita românilor în Franţa şi s-a documentat atent asupra invitaţilor, dar şi asupra literaturii române actuale. Literele româneşti: o literatură care se trezeşte este un reportaj din care eventualul cititor francez îşi poate face o idee destul de bună despre ce se întîmplă în literatura noastră. Cît de puţin cunoscută este ea în Franţa, cultura prin care, cu două sute de ani în urmă, am redescoperit Occidentul, Europa, adică, se poate vedea şi din cele cîteva nume de scriitori români din generaţiile mai vechi despre care André Clavel, Iulia Badea-Guérité, Lili Branişte sau Alexandre Fillon au auzit: Panait Istrati, Gherasim Luca, M. Sebastian şi, fireşte, Eliade, Cioran şi Ionesco. între numele furnizate de Lire, este şi al lui Norman Manea mult mai bine ştiut în SUA, tradus în franceză doar cu nuvelele din Le thé de Proust şi Le Bonheur obligatoire, şi asta la începutul anilor ^90. Recenziile la cărţile traduse ale invitaţilor sînt onorabile. Fără falsă politeţe, colaboratorii revistei Lire le prezintă atractiv şi destul de exact, la un loc cu necesare consideraţii despre autorii înşişi.
Una peste alta, ecourile critice la prezenţa în Franţa a celor zece, la cărţile lor şi, în general, la literatura noastră sînt foarte favorabile, deschizătoare, poate, de bune perspective, de care I.C.R. şi alte instituţii vor putea să profite în viitor. Les belles étrangčres trebuie considerată o piatră de temelie. E păcat că nici unul dintre comentatorii francezi (şi, s-ar părea, nici unul dintre scriitorii români chestionaţi, de pildă, de Fillon) nu pare să fie informat asupra tradiţiei pe care o au întîlnirile de tot felul dintre literaturile noastre, începînd din zorii secolului al XIX-lea, cînd româna literară s-a format pe baza francezei, trecînd prin reforma romantică şi apoi prin cea simbolistă a poeziei spre a culmina în deceniile interbelice. Abia dacă amintiţi în treacăt, Tzara şi Fundoianu, care au lansat cea mai puternică mişcare literară din prima parte a secolului XX, au exploatat această tradiţie, ca să nu pomenesc de toată marea noastră critică din aceeaşi perioadă, inspirată de cea franceză. Cred că accentul pus pe francofilia noastră ar fi fost util în reînnodarea oficială a raporturilor literare dintre România şi Franţa. Ar fi fost bine dacă Lire (care ne-a luat cel mai în serios) se gîndea să ceară şi punctul de vedere al unor critici români despre toate acestea.
