Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Sous le ciel de Paris de Tudorel Urian

1970. România îşi trăieşte ultimele zile ale visului de liberalizare început la mijlocul anilor '60, al cărui apogeu a fost discursul rostit de tânărul Nicolae Ceauşescu, în august, 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către trupele ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia (mai puţin România). Faimosul turneu asiatic al urmaşului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu avusese încă loc, iar la revoluţia culturală nu se gândea nimeni.

În celălalt capăt al Europei, la Paris, lumea este în fierbere. Urmele baricadelor studenţeşti din timpul revoltei din mai 1968 se văd încă, Sartre, flancat de inevitabila Simone de Beauvoir, este un soi Che Guevara bătrânel şi cu ochelari, care, între două drumuri la Café de la Flore, este vedeta media şi eminenţa cenuşie a tuturor revoltelor anti-sistem. Raymond Aron îi dă, în "Le Figaro" replici de bun simţ în numele democraţiei de tip liberal, Roland Barthes şi grupul Tel Quel revoluţionează critica literară, Bernard-Henri Levy şi André Gluksman pun bazele noii filosofii, Malraux combină fineţea observaţiei cu grandoarea exprimării în comentariile sale din zona artelor plastice, Bernardo Bertolucci produce un imens scandal la lansarea filmului său Ultimul tangou la Paris. Ilie Năstase face furori la Roland Garros, iar cei trei români geniali, Ionesco, Eliade şi Cioran devin parte a culturii occidentale.

În acest context soseşte la Paris un (încă) tânăr profesor, Eugen Simion, trimis de statul român să predea, vreme de patru ani, la celebra Universitate Sorbona. În momentul sosirii în Capitala Franţei are 37 de ani. Este destul de tânăr pentru a primi cu inima şi cu mintea deschise ceea ce vede şi destul de matur pentru a observa lucrurile cu adevărat relevante. Pentru a înţelege sufletul Parisului, nu îşi refuză nici o experienţă. Străbate, pe ritmuri de Yves Montand marile bulevarde, dar şi străzile laterale, frecventează micile cafenele de cartier, participă, cu însufleţirea unui student tomnatic la cursurile lui Roland Barthes şi Jean-Pierre Richard (la un moment dat îşi propune chiar să facă un doctorat sub îndrumarea reputatului critic literar), stă ore întregi în bibliotecă, discută fără complexe cu portăreasa, vânzătoarele din piaţă şi băcanul, ascultă interminabilele bârfe din comunitatea românească, nu ezită să admire fauna feminină de pe rue Saint-Denis sau din Place Pigalle, intră chiar la un film pornografic (unde se plictiseşte repede sau, cel puţin, aşa pretinde), participă la petreceri organizate de studenţii săi şi nu ezită chiar să tragă o ţigară cu haşiş. O adevărată experienţă iniţiatică pentru un tânăr venit din Est, transpusă în paginile unui jurnal, devenit literatură de cult printre studenţii din foarte închistata în dogmă Românie a deceniului nouă.

Dincolo de ideile politice ale autorului, destul de vag formulate (este limpede însă că Eugen Simion se situează mai aproape de cei care preferă să greşească împreună cu Sartre, decât de cei dispuşi să aibă dreptate cu Aron), Timpul trăirii. Timpul mărturisirii este cartea care a oferit românilor perspectiva exactă a vieţii într-o democraţie. Dezbaterile din presă şi de la televiziune la care participă intelectualii cei mai proeminenţi, disputele intelectuale, purtate în ambianţa confortabilă a cafenelei, fără teama că eventualele idei incomode ar putea atrage repercusiuni asupra celor în cauză, bogăţia pieţelor şi a magazinelor de tot felul, naturaleţea cu care pot fi comandate la orice restaurant mâncărurile cele mai fine şi vinurile cele mai bune (astăzi, la noi, toate aceste revelaţii pot părea chestiuni banale, dar vă asigur că în urmă cu mai bine de douăzeci de ani lucrurile stăteau cu totul altfel pentru români), comorile aflate la îndemână în biblioteci, în librării şi pe rafturile buchiniştilor, şansa de a putea da oricând o fugă pentru a vedea Gioconda sau tablourile lui Van Gogh, spectacolele intrate în istorie, în distribuţii de vis, au fost tot atâtea porţi deschise gândului către o normalitate la care, în perioada comunistă, nimeni nu avea curajul să spere.

Există, în jurnalul parizian al lui Eugen Simion cel puţin trei categorii de notaţii. În primul rând notaţiile despre jurnal ca gen literar. Periodic firul faptelor şi al reflecţiilor se întrerupe spre a lăsa loc unor meditaţii despre rostul şi utilitatea jurnalului intim. Iată o mostră, luată la întâmplare: "Jurnalul meu tinde să devină un eseu biografic. N-aş dori să fie, dar nici nu îl pot împiedica. Toate vin, deodată şi agresiv spre mine. Am 37 de ani şi spiritul meu primeşte cu lăcomie semnele unei lumi pe care până acum, repet, n-am cunoscut-o decât din cărţi. Jurnalul meu este o cămară în care îndes, de-a valma, până la refuz, obiectele de afară. Mai exact, imaginile lor. O agresiune a privirii, o teribilă explozie a realului" (p. 50). Apoi sunt observaţiile care vizează modul francez de viaţă. Relaţiile din spaţiul universitar şi nu numai, felul în care este petrecut timpul liber, micile escapade de week-end, spectacolele, expoziţiile, serile de discuţii cu prietenii, întâlnirile cu românii veniţi din ţară şi comportamentul acestora în mediul francez. În fine, o bună parte din carte are aspectul unui jurnal de idei, un amplu eseu în care sunt comentate ideile politice, culturale, literare care ţin, la momentul respectiv, capul de afiş al vieţii intelectuale franceze. Cum nimic nu este nou sub soare, diaristul este, la un moment dat, fascinat de disputa creată în presa literară franceză în urma deconspirării faptului că Alfred de Vigny a fost informator al poliţiei, iar Benjamin Constant este autorul unui denunţ în urma căruia un preot a fost arestat şi condamnat la deportare. "Ce raport moral poate fi între operă şi omul care o scrie?" - se întreba în urmă cu 35 de ani Eugen Simion şi astăzi, în România tuturor deconspirărilor, această întrebare este mai actuală ca oricând. Pe urmele lui François Mauriac, criticul ajunge la o concluzie care, cu siguranţă, are mulţi adversari în România de azi: "...opera învinge în cele din urmă şi este bine că este aşa. Valoarea ei nu depinde de valoarea morală a omului care o scrie. Şi, iarăşi este bine că este aşa pentru că altminteri ce-am face cu François Villon, dar cu Céline şi Ezra Pound?... Din fericire, repet, opera nu depinde de laşităţile, căderile morale, viciile omului biografic, eului superficial. Ezra Pound era paranoic, Dostoievski a fost cartofor şi epileptic, Hölderlin -schizofrenic, Gide, Proust, Montherlant şi Genet - pederaşti, Drieu de la Rochelle a acceptat nazismul şi, spre sfârşit, elogia stalinismul, Jarry şi Artaud au murit nebuni, Poe era alcoolic şi a sfârşit într-un şanţ. Geniul este, prin definiţie, bolnav de ceva şi a-i judeca opera în raport cu boala lui este, desigur, o eroare". (pp. 432-433)

Actuala ediţie a jurnalului parizian a lui Eugen Simion are cu 200 de pagini mai mult decât cea din 1986. La cele 650 de pagini ale volumului mi-a fost imposibil să verific în ce măsură în noua ediţie autorul a făcut modificări şi la nivelul judecăţilor de valoare. Oarecum surprinzător, nici în noua ediţie, care nu mai avea a se teme de cenzura comunistă, nu figurează numele Monicăi Lovinescu, iar Virgil Ierunca apare vag, sub iniţiala V, într-o discuţie cu Marin Preda. Faptul este oarecum surprinzător dată fiind poziţia ocupată de cei doi în cadrul comunităţii româneşti din Franţa. Mai ales că, din jurnalele Monicăi Lovinescu se ştie, relaţiile lor cu Eugen Simion au fost bune, cel puţin până în anul 1989. Pe de altă parte, găsim în actualul jurnal o condamnare explicită a celor două totalitarisme ale secolului XX - fascismul şi comunismul - text absent din ediţia din 1986, despre care este greu de spus dacă a fost scris atunci sau astăzi: "Toate proiectele planetare sunt suspecte, inclusiv acelea care prevăd constituirea unei morale a umanităţii. Ea sugrumă în chip fatal libertăţile individului în numele umanităţii. Sau, mai grav, sacrifică individul în numele fericirii universale. Asta nu accept. Sunt cu hotărâre contra. Avem deja două exemple în secolul nostru. Două experienţe tragice. Amândouă au vrut să construiască un om nou în numele a două ideologii inamice. Asta a costat viaţa a 50 de milioane de oameni. Iată unde duce visul filosofilor şi nebunia dictatorilor în istorie!" (p. 39). Dacă ar fi apărut în ediţia din 1986, aceste rânduri ar fi produs un seism. Astăzi, sunt corecte, dar banale.

Nu împărtăşesc prea multe dintre opţiunile lui Eugen Simion de după 1989. Timpul trăirii. Timpul mărturisirii. Jurnal parizian este însă una dintre puţinele cărţi, scrise de autori români, din care, în anii '80, ani ai formării mele intelectuale, am simţit ceva din gustul libertăţii. Şi am simţit nevoia să spun acest lucru, chiar şi după douăzeci de ani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara