Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
„Sois sage, ô ma Douleur, şi ţine-te tranchilă.” de Emil Brumaru

Stimate domnule Lucian Raicu,
Cum să nu ne simţim bine printre personajele dostoievskiene? |ştia fac atîtea porcării, încît ale noastre par fleacuri! Plus că ne dau certitudinea că, oricît de „răi” am fi, sîntem totuşi şi infinit de „buni”!

*
Am impresia că Dostoievski a fost atît de iritat de pudibonderia personajelor lui Turgheniev, încît a creat, ca să se răzbune, cele mai scandaloase Nastasii şi Gruşence! Vreau să zic că, într-un anumit fel, Turgheniev l-a determinat pe Dostoievski să fie Dostoievski.

*
Cît de mult ar fi apreciat Mieluşon numele motanului meu, Scămoşilă! Mieluşon şi Scămoşilă!!

*
Vă aduceţi aminte ce traducea Rahumihin? Femeia este o fiinţă omenească, sau nu? pentru librarul Heruvimov!!

*
„Se uită: era o negustoreasă, o femeie în vîrstă, cu căciuliţă tradiţională şi cizmuliţe de piele de capră, iar alături de ea o fată cu pălărioară în cap şi umbreluţă verde, probabil fie-sa.” Deci, pentru acea prăvălioară de lenjerie de damă dintr-un mic orăşel de provincie etc., trebuie să fac rost, într-un raion special, de: căciuliţe tradiţionale, cizmuliţe de piele de capră, pălărioare, umbreluţe. Şi multe, multe măntăluţe. Fiindcă Sonia are permanent o „măntăluţă”.

*
Raskolnikov a stat cîndva pe lîngă Cinci colţuri! Nastasia Filipovna stă chiar pe Cinci colţuri! Să nu se fi întîlnit niciodată pe stradă? Poate că s-au privit îndelung, poate că s-au înţeles dintr-o ochire, fiecare trecînd mai departe cu chipul celuilalt, pe veci, gravat în suflet.

*
Cînd eram student, am cunoscut un om de-un extraordinar rafinament, un degustător al poeziei franceze, psihopat sadea, venit pe meleagurile Iaşului din Bucureşti. Ducea o viaţă incredibilă. Scria poezie dar se recomanda „arhitect”, pentru că, zicea el, poezia e construcţie. Drept care, cărămida necontînd, ci ansamblul, lua de la toţi cei ce scriau, versuri, şi le monta în lungi poeme mitologice. Aceste poeme aveau fragmente de-o frumuseţe uluitoare alături de platitudini dezarmante. A murit foarte tînăr. Cred că nu avea 35 de ani. Mi-a fascinat adolescenţa. Ani de zile după aceea, la D***, îmi puneam fotografia lui pe masă, şi vrînd-nevrînd, mă apucam de scris. Ca o datorie faţă de încrederea ce mi-o arătase, primul, cînd, căzîndu-i nişte versuri de-ale mele, întîmplător, în mînă, m-a declarat poet! Ba a venit acasă la mine ca să-l convingă şi pe taică-meu! De ce mi-am amintit de toate astea? Fiindcă, de cîte ori mă întîlnea, îmi spunea: „Sois sage, ô ma Douleur, şi ţine-te tranchilă.”
            
Dar cît se poate face chestia asta? Am zile în care durerea mea nu mai ştie să fie înţeleaptă, înnebuneşte brusc, îmi sleieşte sufletul în mişcări dezordonate, umilitoare, de care, mi-e o ruşine indescriptibilă. Degeaba umblu în neştire pe străzi, degeaba bag în mine pastile, tristeţea devine din ce în ce mai groasă, mai înnecăcioasă, tot mai greu de străbătut, tot mai inutil de luptat împotriva ei. „Sois sage, ô ma Douleur, şi ţine-te tranchilă.”

Cu stimă şi afecţiune,
Emil Brumaru
15-VIII-980

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara