Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Socialismul s-a încheiat, dar noi am rămas“... de Antoaneta Olteanu

„Eu nu scriu istoria seacă, goală a faptului, a evenimentului, scriu o istorie a sentimentelor. Am putea să numim asta o istorie omisă. La ce se gândea omul în timpul evenimentelor, ce înţelegea el şi ce a reţinut atunci? În ce credea sau nu credea, ce iluzii, speranţe, temeri avea? Cum se vedea pe el şi lumea…”
Svetlana Aleksievici, pe blogul personal

Valul de „indignare” care a cuprins Europa la aflarea cîştigătorului Premiului Nobel pentru Literatură din acest an – Svetlana Aleksievici – este departe de a se stinge în multe locuri. Dar cred că această „indignare” reprezintă, nu o dată, surprinderea pe care o avem faţă de descoperirea (de multe ori) a unor scriitori care chiar au voce proprie şi marchează cu adevărat un pas înainte. Cititorii îi cunosc adesea foarte bine – şi de aici dezamăgirea – pe scriitorii mai bine „comercializaţi”, asta fără să însemne neapărat că respectivii nu au nici o valoare artistică (Dar, între paranteze, nu pot să nu spun că, de multe ori, popularizarea intensivă a unui scriitor prin publicarea tuturor scrierilor lui nu-i face decît un deserviciu acestuia, cu această ocazie, din preaplinul de râvnă al editorilor ieşind la lumină şi piese mai puţin cizelate. Ca să nu mai vorbim de „tragedia” post-Nobel, care-i face pe mulţi scriitori să scrie repede, la comandă, carte după carte, la presiunea editorilor, volume care de multe ori rămân maculatură).

Scriitoarea belorusă a fost în fapt o mare favorită la acest premiu în ultimii ani, cel mai aproape de primirea lui fiind în 2013, cînd a „cedat” poziţia sa în favoarea lui Alice Munro. Aş vrea să dau mai jos câteva dintre premiile prestigioase pe care le-a primit deja scriitoarea (are în total 21 de premii, asta spune ceva, nu?): Premiul Pen-Clubului elveţian în 1986, Premiul Târgului de Carte de la Leipzig, 1998, Premiul Herder în 1999, Premiul Remarque, în 2001, Premiul Naţional al Criticii din SUA, în 2006, Premiul pentru literatură central-est-europeană Angelus, în 2011, Premiul polonez „R. Kapuscinski”, în 2011, Premiul Editorilor din Germania (2013, numit de mulţi „micul premiu Nobel”), Premiul Médicis pentru eseu în 2013, Crucea cu rang de ofiţer al ordinului pentru arte şi literatură din Franţa (2014), şi, nu în ultimul rând, în Rusia, când a obţinut votul cititorilor în cadrul competiţiei pentru Premiul „Bolşaia kniga”, în 2014… Şi premiile nu sunt decît o faţă a monedei: influenţa Svetlanei Aleksievici în Franţa a fost uriaşă: Copiii în sicrie de zinc, despre războiul din Afganistan, a declanşat discuţiile din societatea franceză despre războaiele din Alger; Rugăciune pentru Cernobîl, apărută tot acolo într-un tiraj de 300-400.000 de exemplare, a generat numeroase puneri în scenă, aceasta pentru că scrierea ei a venit în întâmpinarea neliniştilor francezilor care dispun şi ei de numeroase centrale nucleare...

O furtună a sentimentelor, cînd pozitive, cînd negative, s-a stîrnit şi în Rusia. Intelectualitatea în mare parte liberală – dar nu numai – o aplaudă furtunos pe belorusa Aleksievici şi pentru că scrie în limba rusă. Dintre multele puncte de vedere pozitive aş menţiona reacţia lui Pavel Basinski (scriitor şi critic literar, cunoscut şi publicului român prin monografia Lev Tolstoi. Fuga din rai, apărută la Editura Humanitas, în 2014). Încercând să le explice confraţilor de ce s-a făcut această alegere, Basinski afirmă, într-un articol publicat în „Rossiiskaia gazeta”, din 11 octombrie a.c.: „Decizia Academiei suedeze a fost un pas curajos pentru această instituţie extrem de conservatoare. Aleksievici scrie în genul nonfiction, care în ultima vreme a devenit un trend dominant în Europa, pentru că beletristica se duce treptat în locul de unde a venit la vremea sa – într-o specie de divertisment. Şi oamenii au din ce în ce mai puţină încredere în beletristica «serioasă»”. O fi aşa sau nu, nu avem de unde şti. Şi influenţa politică are locul ei, dar, de cele mai multe ori, ca să dăm exemplul aceleiaşi literaturi ruse, personalităţi care au primit Nobelul pentru Literatură (Bunin, Pasternak, Soljeniţîn sau Brodski) numai lipsite de valoare nu pot fi considerate, şi aici nu e vorba de gust.

Personal nu sînt de acord în totalitate cu opinia lui Basinski atunci cînd spune să Svetlana Aleksievici nu scrie ficţiune. Nu e vorba în nici un caz de reportaje jurnalistice, chiar dacă de multe ori titlurile trimit la aşa ceva (de cele mai multe ori accidental: titlul original al cărţii recent apărut la Editura Corint este Rugăciune pentru Cernobîl. O cronică a viitorului, în timp ce redacţia a preferat varianta Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, titlu care cred că acum îi face un deserviciu major autoarei beloruse). Stilul fragmentar, în care sînt amestecate voci diferite, un amestec de stil indirect cu cel indirect liber – iată cîteva din trăsăturile stilistice ale Svetlanei Aleksievici. Plus lirismul inconfundabil.

După modelul scriitorilor occidentali care se documentează din belşug în momentul în care trec la elaborarea unui roman „contemporan”, Svetlana Aleksievici îşi face şi ea bine temele, folosind ca surse de inspiraţie mărturiile a sute de persoane cu care a discutat în timpul colectării materialului. Scrierile sale sînt nişte istorii orale în care apare, în proporţie diferită, de la volum la volum, şi vocea autorului, o voce distinctă în corul mare de voci ale numeroaselor personaje, topite într-o mare cantitate de lirism. Specia din care fac parte scrierile ei poate fi numită documentar-artistică (nu o dată scriitoarea se revendică de la Ales Adamovici şi Dmitri Bîkov). Toate romanele ei sunt consacrate epocii sovietice şi postsovietice şi mai ales oamenilor ei, mentalităţii sovietice. În ceea ce priveşte literatura din fostul spaţiu sovietic, luarea de poziţie a scriitorului care îşi iubeşte compatrioţii, cu toate tarele lor, chiar cu mentalitatea lor, înduioşătoare, de homo sovieticus – umanism, abnegaţie dusă pînă la extrem, solidaritate, dar şi supunere necondiţionată în faţa ordinelor, chiar dacă acestea sînt proaste, este extrem de întâlnită în această perioadă.

Accentul pus pe sentiment, pe tulburarea puternică pe care o produce veridicitatea informaţiilor face să fie extrem de apreciate scrierile ei. Instinctul jurnalistului merge spre evenimente importante care au cutremurat umanitatea şi care au marcat generaţii întregi şi în spaţiul sovietic (al Doilea Război Mondial, războiul din Afganistan – şi, prin extrapolare, şi cele din Cecenia, Nagorno-Karabah ş.a.m.d., catastrofa de la Cernobîl) şi care şi-au lăsat puternic amprenta asupra mentalităţii oamenilor obişnuiţi. Însă, când vorbeşte de oameni, deşi se foloseşte de vocile lor, individuale, Aleksievici preferă să prezinte tabloul general ce se desprinde din aceste mărturisiri aparent izolate. Nu vorbeşte de cazuri particulare, ci de catastrofe istorice care au marcat fiecare individ în parte şi societatea/ istoria în general. Pe pagina personală a scriitoarei, sub motto-ul În căutarea omului etern, Svetlana Aleksievici spune: „Am căutat multă vreme un gen literar care să corespundă felului în care eu văd lumea. Felului în care e făcut ochiul meu, urechea mea… (…) Şi am ales genul vocilor omeneşti… Îmi văd şi îmi aud cărţile pe stradă. Afară. În ele oameni reali povestesc despre principalele evenimente ale timpului lor – războiul, prăbuşirea imperiului socialist, Cernobîl, şi toate acestea păstrează în cuvânt istoria ţării, istoria comună. Mai veche şi mai nouă. Şi fiecare este şi o dovadă a istoriei micului destin omenesc individual”1.

Primele scrieri ale ei ating, aşa cum am mai spus, chestiunea războiului şi impactul lui asupra omului de pe front. Perspectivele din care Aleksievici ne prezintă războiul sînt foarte diferite: în Războiul nu are chip de femeie (1985, în traducerea lui Ion Covaci, apărută în limba română încă din 1989) este vorba despre aproape un milion de femei din Armata Sovietică ce au luptat pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial. Un subiect aparent banal, dar viziunea scriitoarei este chiar nonconformistă: „În carte femeile povestesc despre un război despre care nu ne-au povestit bărbaţii. Nu am cunoscut un asemenea război. Bărbaţii vorbeau despre fapte de eroism, despre mişcările fronturilor şi ale comandanţilor, în timp ce femeile vorbeau despre altceva: despre cît de groaznic este să omori pentru prima oară pe cineva... sau, după o luptă, să mergi pe câmpul unde zac cei morţi. Împrăştiaţi ca nişte cartofi. Toţi sunt tineri şi ţi se face milă de toţi, şi de germani, şi de soldaţii tăi ruşi (...). Şi după acest război femeile au mai avut de dus unul. Şi-au ascuns livretele militare, certificatele ce le confirmau rănile, pentru că trebuia să înveţe din nou să zâmbească, să poarte pantofi cu toc şi să se mărite. Şi bărbaţii au uitat de tovarăşele lor de front, le-au trădat. Le-au furat Victoria. Nu au împărţit-o cu ele”, spune scriitoarea tot pe blogul ei. Alte romane ale ei pe această temă sînt Ultimii martori (apărut în 1985 – cu subtitlul 100 de povestiri deloc copilăreşti, spuse de copiii care aveau 7-12 ani în timpul răboiului), Copiii în sicrie de zinc (1989 – despre războiul din Afganistan şi despre victimele lui, un război străin şi despre care oamenii aflau numai în urma sicrielor sigilate venite dintr-o ţară necunoscută, sicrie în care se aflau copiii lor dragi). Întrebată fiind de ce scrie aşa de mult despre război, scriitoarea a spus, în aceeaşi „spovedanie” de pe blogul propriu: „Pentru că noi nu am avut o altă istorie, toată istoria noastră e militară. Fie am luptat, fie ne-am pregătit de război. Niciodată nu am trăit altfel. Nici nu ne-am dat seama cît de militarizaţi suntem. Eroii noştri, idealurile noastre, reprezentările noastre despre viaţă sunt militare. Iată de ce curge aşa de uşor sîngele pe pământul fostului imperiu”.

Dacă tema războiului este încă una obsedantă pentru literatura rusă (şi cea contemporană), o altă temă preferată a Svetlanei Aleksievici este cea a lui homo sovieticus, mai bine zis, a mentalităţii omului sovietic pus în faţa dispariţiei unui imperiu care s-a prăbuşit, pentru el, pe neaşteptate, dar care a lăsat în urma lui tare mentale şi comportamentale ce nu dispar după prima generaţie (volumele Vrăjiţi de moarte, din 1994, despre durerea ce duce la sinucidere a celor care au regretat căderea Uniunii Sovietice, respectiv volumul de povestiri Timpul second-hand, din 2013, despre mentalitatea sovietică ajunsă la final.

Nostalgia după vremurile sovietice, asumarea comportamentului tipic al lui homo sovieticus este din nou o temă dragă scriitorilor ruşi contemporani. Şi nu vorbesc numai de scriitorii postmodernişti emblematici de tipul lui Viktor Pelevin (Generaţia P, Mitraliera de lut, Omon Ra, apărute şi în limba română la Editura Curtea Veche), Viktor Erofeev (Frumoasa rusoaică – apărut la Editura Paralela 45, Viaţa alături de un idiot), Vladimir Sorokin (Norma, Coada, Ziua opricinicului, Kremlinul de zahăr – ultimele două şi în limba română, la Editura Curtea Veche) etc. etc., care-şi biciuiesc contemporanii pentru comportamentul obedient faţă de regimul care a făcut din ei nişte roboţi, nişte yesmeni, dar şi de Natalia Kliuceariova, Ultima oprire – Rusia, Olga Slavnikova, Duşmanul poporului (apărute la Editura All), Dmitri Gluhovski, Metro 2033 (în curs de apariţie la Editura Art), scriitori din tânăra generaţie care sunt şi ei obsedaţi de această problemă care pare să nu se epuizeze în lumea contemporană. Şi, de ce nu, putem aminti şi nişte scriitori ucraineni, din aceeaşi tabără, cunoscuţi şi la noi: Iuri Andruhovîci, Moscoviada (Editura All), Oksana Zabujko, Studii în teren despre sexul ucrainean (Editura Art).

Revenind la Svetlana Aleksievici, putem spune că preocuparea dominantă a scriitoarei a fost una de reconstituire a utopiei comuniste şi a efectelor nefaste pe care ea le-a avut asupra oamenilor. Un scurt citat din Timpul second-hand, cea de-a cincea şi ultima carte din ciclul documentar-artistic intitulat „Vocile Utopiei” este, credem, mai mult decît semnificativ: „Comunismul a avut un plan nebunesc, să-l transforme pe omul «vechi», pe Adam al Vechiul Testament. Şi a reuşit acest lucru... Poate că e singurul lucru care i-a reuşit. În şaptezeci şi ceva de ani în laboratorul marxism-leninismulu a fost produs un tip uman deosebit – homo sovieticus. Unii spun că e un personaj tragic, alţii îi spun sovok2. Mie mi se pare că-l cunosc pe acest om, îl ştiu foarte bine, sînt în apropierea lui, am trăit alături de el mulţi ani. El sunt eu. Sunt cunoştinţele mele, prietenii, părinţii (...). Am fost oameni cu aceeaşi memorie comunistă. Suntem vecini de memorie”. Prin această mentalitate de homo sovieticus sînt explicate multe dintre comportamentele sinucigaşe ale lichidatorilor catastrofei de la Cernobîl, de exemplu, care doreau cu adevărat să fie nişte eroi precum părinţii şi bunicii lor în războaiele patriei:

Am auzit opinia că acel comportament al pompierilor care au stins focul în prima noapte a incendiului de la centrala atomică, precum şi al lichidatorilor seamănă cu sinuciderea. O sinucidere colectivă. Lichidatorii lucrau adesea fără haine speciale de protecţie, plecau fără să cârtească acolo unde „mureau” roboţii, li se ascundea adevărul despre dozele înalte / de radiaţii/ primite şi ei se împăcau cu asta, iar mai apoi chiar se bucurau de diplomele şi medaliile primite de la stat, înmânate înainte de a muri... Şi multora nici nu mai apucaseră să le înmâneze... Aşa că, atunci, ce sunt ei: eroi sau sinucigaşi? Victime ale ideilor şi educaţiei sovietice? Nu ştiu de ce, se uită, cu timpul, că şi-au salvat ţara. Au salvat Europa. Să ne imaginăm numai pentru o clipă tabloul, dacă ar fi explodat şi celelalte trei reactoare... (Dezastrul de la Cernobîl, p.45).

De ce atâta „grijă” pentru omul sovietic şi gândurile lui? Nu e vorba de nostalgie, deşi, la prima vedere, sunt mulţi nostalgici în fosta Uniune Sovietică. Evenimente şi personalităţi importante sunt repuse în discuţie iar şi iar, întreţinând intenţionat atmosfera sovietică dispărută. De ce se face asta? „De frică, ne spune Svetlana Aleksievici în interviul acordat Nataliei Igrunova. De frică faţă de noua realitate care s-a deschis în faţa noastră, pentru care nu suntem pregătiţi şi faţă de care suntem neajutoraţi. Şi de aceea cea mai bună protecţie pe care ne-o imaginăm este să înălţăm o construcţie din cuburi nici măcar din evenimentele trecutului, ci din miturile noastre. Am fost aruncaţi din istoria noastră în timpul comun. Mai întâi ni s-a părut că o să ne integrăm uşor în lumea aceasta. Conştiinţa de masă spera: o să avem aceleaşi vitrine, aceleaşi magazine. Intelectualii credeau că, uite-aşa, dintr-o mişcare, o să se afle la nivelul elitei mondiale. Şi s-a văzut că lucrurile nu sunt deloc aşa de simple. Că este o muncă uriaşă, că este nevoie de nişte oameni liberi cum nu am fost, şi de o gândire liberă, aşa cum nu am avut. Şi nu am intrat în lume, ci ne-am îndepărtat de ea”... Povara vechii gândiri, grea, încă apasă cu putere conştiinţele. Mulţi nici nu doresc să se schimbe, ci se bucură de unicitatea eroismului pe care şi-o asumă fără drept de apel, într-o falsă competiţie cu restul lumii:

Pe 26 aprilie în fiecare an ne adunăm, cei care am fost acolo. Cei care am mai rămas. Ne aducem aminte de vremea aia. Tu ai fost soldat în război, tu ai fost necesar. Ce e rău am uitat, dar asta a rămas. A rămas faptul că nu se puteau descurca fără tine... Că era nevoie de tine... Sistemul nostru, militar, de fapt, funcţionează minunat în situaţii de urgenţă. În cele din urmă, acolo eşti liber şi e nevoie de tine. Libertate! Şi rusul, în asemenea momente, arată ce măreţ e! Unic! N-o să fim niciodată olandezi sau germani. Şi n-o să avem noi asfaltul ăla veşnic şi gazon îngrijit. Dar mereu se vor găsi eroi!... (Dezastrul de la Cernobîl, p.104)

Procesul comunismului, care nu a avut loc nici în Rusia, se face la nivel mic, la cel al personajelormartore ale evenimentelor cutremură toare din istoria imperiului dispărut. O caracterizare grăitoare o face un personaj din cartea Svetlanei Aleksievici, istoricul Aleksandr Revalski:

Am fost educaţi într-un păgânism aparte, sovietic: omul e stăpân, culmea creaţiei. Şi are dreptul de a face cu lumea tot ce vrea el. Formula lui Miciurin: „Nu putem aştepta îndurare de la natură, sarcina noastră e să luăm de la ea”. Încercarea de a conferi naturii acele calităţi, acele proprietăţi pe care nu le are. Visul revoluţiei mondiale este visul ca omul să transforme şi toată lumea din jur. Să transforme tot. Da! Celebra lozincă bolşevică: „Să împingem omenirea spre fericire cu o mână de fier!” Psihologia siluitorului. Materialism de peşteră. O provocare pentru istorie şi o provocare pentru natură. Şi asta nu se termină... Se prăbuşeşte o utopie, vine în locul ei alta. Acum, dintr-odată, toţi au început să vorbească de Dumnezeu. Despre Dumnezeu şi piaţă, în acelaşi timp. De ce nu l-au căutat în gulag, în celulele din 1937, la adunările de partid din 1948, când era strivit cosmopolitismul, în timpul lui Hruşciov, când se demolau biserici? Contextul contemporan al căutătorilor lui Dumnezeu e viclean şi mincinos. Sunt bombardate case paşnice în Cecenia, e distrus un popor mic şi mândru... Dar oamenii stau în biserici cu lumânări în mâini... Ştim să facem treabă numai cu sabia... Avem un automat Kalaşnikov în loc de cuvinte. Tanchiştii ruşi arşi sunt adunaţi la Groznoe cu lopeţile şi cu furcile... Ce a mai rămas din ei... Şi imediat preşedintele şi generalii lui se roagă. Ţara se uită la asta la televizor. De ce avem nevoie? Să răspundem la o întrebare: e capabilă naţiunea rusă de o reexaminare globală a întregii sale istorii, cum s-au dovedit a fi în stare de aşa ceva japonezii după cel de-al doilea mondial? Germanii... Avem destul curaj intelectual? Nu se spune nimic în această privinţă. Se vorbeşte despre piaţă, despre vouchere, cecuri... O să mai supravieţuim încă o dată, toată energia ne duce spre asta. Dar sufletul e părăsit... Omul e din nou singur... (Dezastrul de la Cernobîl, pp.240-241).

Suntem puşi în situaţia de a înţelege Cernobîlul ca filosofie. Două state separate de sârmă ghimpată: unul este zona însăşi, celălalt – restul. Pe stâlpii putreziţi din jurul zonei, ca pe nişte cruci, se află ştergare albe. Aşa e obiceiul nostru. Oamenii vin aici ca la un cimitir. Lumea de după tehnologie... Timpul a luat-o înapoi... Aici e îngropată nu numai casa lor, ci o epocă întreagă. Epoca credinţei. În ştiinţă! Într-o idee socială justă! Marele imperiu a plesnit pe la cusături. S-a prăbuşit. Mai întâi Afganistan, apoi Cernobîl. Când s-a risipit imperiul, noi am rămas singuri. Mă tem să spun, dar noi... Noi iubim Cernobîlul. L-am iubit. Este un sens al vieţii redescoperit de noi... Sensul suferinţei noastre. Ca un război. Despre noi, bieloruşii, lumea a aflat după Cernobîl. A fost o fereastră în Europa. Suntem în acelaşi timp şi victimele, şi preoţii lui. Ţi-e şi frică să spui... (Dezastrul de la Cernobîl, p.302).

Efortul de peste treizeci de ani al autoarei de a realiza această „enciclopedie roşie” în cinci volume a fost răsplătit cu un premiu pe măsură. E vorba de descrierea unui univers complex, a unui sistem care şi-a devorat oamenii şi care, din păcate, este încă prezent în mentalitatea omului postsovietic. Nesiguranţele acestuia, dilemele la care încă încearcă să răspundă lasă cumva deschisă problema aparent finalizată de interviurile Svetlanei Aleksievici: „Dar vezi ce rezultă? Nu am obţinut prea mult, aceleaşi stereotipuri şi temeri sînt prezente şi azi, şi nu numai la politicienii de la vârf. Toate aceste acuze reciproce de deformare a adevărului în ceea ce priveşte războiul apar pentru că societatea se teme să afle adevărul despre sine, se teme de schimbarea sa interioară. Dacă am avea un viitor clar, conştientizat, dacă am şti clar ce vrem, dacă într-adevăr am construi o nouă societate, am porni în lumea deschisă, nu ne-am teme aşa de mult de trecutul nostru”. Aşa cum spunea un personaj de-al ei, „socialismul s-a încheiat, dar noi am rămas”, spunea ea în interviul menţionat mai sus. Lupta cu tarele sovietice continuă!

Dar, din declaraţiile pe care le-a făcut, cu mult înainte de primirea Nobelului, Svetlana Aleksievici a declarat că pune punct reportajelor şi se va apuca de literatură adevărată. După atâta suferinţă, după durerea şi traumele pe care le-a rememorat prin eroii săi, va scrie despre iubire: „povestiri de iubire a sute de oameni. Nu găsesc la scriitorii ruşi povestiri despre o iubire fericită, totul se încheie fie cu moartea sau cu nimic, foarte rar cu căsătoria. Noi nu am avut parte de o asemenea viaţă – de unde să apară o asemenea literatură, un asemenea film? Suferinţele, luptele şi războaiele sunt experienţa vieţii şi artei noastre”. Nu ne rămâne decât să aşteptăm viitoarele creaţii ale scriitoarei beloruse pentru a vedea dacă stilu-i caracteristic se va schimba sau nu. Doar, aşa cum afirma scriitoarea, „nimeni nu vrea să trăiască mereu în ruine, vrea totuşi să mai şi construiască ceva din aceste rămăşiţe”.

Note:

1 http://alexievich.info/
2 Denumire, familiară în Rusia, cu intensă valoare afectivă, a omului sovietic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara