Înfiinţat în 1982, Skopje Jazz Festival rămâne o marcă de referinţă pe harta supraaglomerată a jazzului mondial. Fondatorul şi directorul său artistic este Oliver Belopeta, unul dintre cei mai respectaţi promotori ai genului pe Vechiul Continent. După cum afirmă, pe bună dreptate, muzicologul autohton Ljupco Jolevski, SJF „nu e doar un eveniment cultural de vârf în Macedonia, ci şi gardianul spiritului urban al metropolei.

Un fenomen în toată regula, cu rol de misionar în acest stat mic şi tânăr. Festivalul reprezintă dorinţa mereu reînnoită a oamenilor din Skopje de a celebra spiritul libertăţii creative şi al virtuozităţii artistice.” Masivele albume despre istoria festivalului, realizate de fotograful sloven Ziga Koritnik, atestă participarea la această manifestare a multor creatori importanţi: Cecil Taylor, Ornette Coleman, Art Ensemble of Chicago, Sun Ra Arkestra, Muhal Richard Abrams, Count Basie Orchestra, Hermeto Pascoal, Ahmad Jamal, McCoy Tyner, Betty Carter, Jim Hall, Herbie Hancock, Henry Threadgill, Joe Zawinul, Ron Carter, Ray Charles, David Murray Octet, Jimmy Smith, Dewey & Joshua Redman, Butch Morris, James Carter, Chick Corea, Egberto Gismonti, Abdullah Ibrahim, Jason Moran, Enrico Rava, João Bosco, Han Bennink, Alexander von Schlippenbach, Jan Garbarek, Louis Sclavis, Esbjorn Svensson Trio, John Zorn, Stefano Bollani, Aki Takase şi numeroşi alţii. Recenta ediţie, a 35-a, a demonstrat că asemenea echilibristică între tradiţie şi inovaţie (cu accent pe-al doilea termen) poate fi menţinută. Ba mai mult: deşi galele erau programate în pretenţiosul edificiu al Teatrului Naţional, biletele s-au vândut integral!

Recitalurile au acoperit o varietate de stiluri, uneori reunite chiar în concepţia unui singur interpret, cum ar fi pianistul bosniac Bojan Zulfikarpasic (rezident în Franţa, unde şi-a simplificat numele în Bojan Z.). Muzica sa trăieşte şi se dezvoltă din propria-i complexitate: teme folclorice deconstruite, inserţii avangardiste, unisoane acusticelectrice, motive ciclice şi ostinatouri (fără a le permite să devină fastidioase), linii contrapunctice amintind de Bach, dar şi acolade spre swing-ul ellingtonian etc. Edificiul muzical realizat sub ochii noştri are ceva din spiritul liber-asociativ al filmelor regizate de Emir Kusturica, compatriotul lui Bojan. Pe un palier opus s-a situat trio-ul trompetistului Peter Evans, manifestând o agresivitate lipsită de nuanţe, monocordă, în deplin consens cu numele adoptat: Pulverize the Sound. Într-adevăr, nici că se putea un îndemn mai adecvat decât Pulverizează sunetul, pentru o asemenea resuscitare amorfă a noţiunilor de punk sau noise sub aparenţe pseudo-jazzistice.

În schimb, americanul Julian Lage – în formulă de trio cu Kenny Wollesen la baterie (nu demult aplaudat la Festivalul de la Biserica Evanghelică din Bucureşti) – a dat o lecţie de claritate a dicţiunii ghitaristice. Prin asta înţeleg intonaţie, delicate inflexiuni, fineţe şi precizie în atacarea fiecărei note, făcând ca ghitara să rezoneze ca un instrument bine temperat. Prezenţa scenică a lui Lage emană distincţie şi eleganţă. Indiferent de tempo, de amploarea plajei dinamice, sau de complexitatea armonică a temelor, prezumtivul discipol al lui Bill Frisell rămâne în control, cu nonşalanţa specifică adevăraţilor jazzmeni.

Vocalistul/ghitaristul brazilian Vinicius Cantuaria a câştigat un dificil pariu: deşi e de presupus că puţini dintre spectatorii de la Skopje înţelegeau limba portugheză, ei au ascultat (cum s-ar zice) „cu respiraţia tăiată” un recital alcătuit aproape integral din bossa nove clasice. La fel ca pe recentul său album, primit cu elogii de revista DownBeat, Cantuaria a intonat cântecele apelând la textele originale, în maniera minimalist-nazalizată consacrată de João Gilberto. Reacţia încântată a publicului demonstrează că eufonia poetică a unei limbi (nu necesarmente engleza) poate deveni parte din arsenalul seducţiei jazzistice. Meritul istoric revine, în acest sens, contribuţiei braziliene.

Marcin Wasilewski Trio, avându-l ca oaspete pe saxofonistul suedez Joakim Milder, a interpretat piese vaste, elaborate, ancorate în tradiţia jazzului modernist polonez şi scandinav: sensibilitate şi autocontrol, muzicalitate, orizonturi intelectuale deschise. Afilierile lirice la estetica promovată de casa de discuri ECM sunt în deplin acord cu viziunea calofilă a celor patru rafinaţi muzicieni. Impresia finală ar fi fost impecabilă, dacă ei ar fi rezistat tentaţiei de a-şi prelungi excesiv demersul.

La limita superioară a scalei de intensitate sonoră au acţionat două aşa-numite power groups, conduse de influenţi maeştri ai anciilor din timpuri recente: saxofonistul/clarinetistul Ken Vandermark coordonează cvartetul Made to Break, care îşi continuă investigaţiile pe tărâmul combinaţiunilor dintre expresia liberă, pe de-o parte, şi new music, funk, intervenţii computeristice, pe de alta. Ritmica binară, rupturile de discurs, pasajele electronice de tip science fiction, distorsiunile timbrale, gustul chicagoan pentru experiment, se încing adeseori până la paroxism, însă efectul general e marcat de luciditate. Bateristul Tim Daisy reuşeşte un tur de forţă (apelând pentru asta chiar şi la bătătoare de ouă pe tobe, în paralel cu sunetele informe de pe ordinator): să menţină în echilibru o construcţie muzicală ameninţată de imprevizibilele bruiaje generate de companionii săi. Axa Vandermark/Daisy pare să definească strategii de supravieţuire ale filonului jazzistic arhetipal în luptă cu aluviunile sonore ale prezentului. La rândul său, trio-ul scandinav The Thing îl are în prim plan pe imbatabilul mânuitor al saxofonului bariton Mats Gustavsson. Împreună cu norvegienii Ingebrigt Haker Flaten / contrabas şi Paal Nilssen-Love / baterie, el pare să continue experienţa faimosului trio Air din anii 1970-80 (tot din şcoala de la Chicago, căreia îi este afiliat şi Vandermark). Sunetul de grup are aceeaşi organicitate precum la Air, dar elementul melodic e mult estompat. Deşi originar din ambianţa placidă a asepticei Suedii, Gustavsson ripostează muzicalmente cu mai multă vehemenţă la lumea sa, decât procedau cei din Chicago faţă de a lor. Artistul născut la Umea (lângă Cercul Polar) îşi bazează concepţia pe o „saga” ironică despre ipoteticele rădăcini vikinge ale freejazzului. Metaforic vorbind, torentele expresioniste deversate de grupul său par a sugera posibile variante de „sonorizare” pentru emblematicul tablou Strigătul al lui Edvard Munch. Trăsătura ce temperează anarhismul inerent acestei viziuni ţine de humorul subliminal al lui Gustavsson.

O foarte plăcută surpriză a constituit-o recitalul unicului grup autohton inclus în program, Goce Stevkovski Septet, plus invitatul Djijan Emin la keyboards. Cu liderul la baterie, asigurând o fundaţie ritmică efervescentă, şi cu o secţiune de suflători alerţi şi inventivi în faţă, octetul ne-a oferit o succesiune de teme originale, captivante, presărate cu solo-uri încărcate de substanţă muzicală. Dintre componenţii maturi l-am remarcat pe trombonistul Sasko Nikolovski, iar pleiada de tineri din formaţie arată că Departamentul de Jazz, condus de excelentul ghitarist Toni Kitanovski la Universitatea din Ştip, dă rezultate notabile. Sunt convins că acest ansamblu ar fi un bun produs de export, apt să atragă atenţia (unei lumi tot mai autiste) asupra jazzului macedonean.

Marele final a aparţinut formaţiei Thomas de Pourquery Supersonic. Liderul poliinstrumentist şi-a alcătuit formaţia în 2012, cu scopul de a revizita muzica legendarului jazzmanvenit- de-pe-Saturn, autobotezat Sun Ra. Repertoriul acestuia se dovedeşte a fi o sursă fertilă de inspiraţie pentru creativitatea de şcoală franceză, cu al ei estetism şarmant-persiflant. Cu alte cuvinte: virtuozitate tehnică, improvizaţii pline de spirit, interacţiune nu doar muzicală ci şi teatrală, secvenţe burleşti descinse parcă din Alfred Jarry, mult simţ al humorului, dar şi o sensibilitate aparte pentru universalitatea condiţiei umane. Toate acestea se concretizează într-un spectacol exuberant, în care solourile de saxofon ale lui de Pourquery şi Laurent Bardainne alternează cu fulgerătoare unisoane sau cu intervenţii vocale (reamintindu-l nu doar pe magistrul aterizat din Spaţiu, ci şi pe Frank Zappa şi ai săi Mothers of Invention). Chiar dacă unul dintre componenţii de bază – Fabrice Martinez / trompetă, flugelhorn, tubă, percuţie, vocal – n-a putut ajunge la Skopje, recitalul ansamblului Supersonic şi-a menţinut magia. De altfel, evoluţia formidabilului baterist Edward Perraud (cu ale sale jonglerii funambuleşti şi un joc de scenă quasi-dadaist) constituia un spectacol în sine, amplificând rolul clasic al percuţionistului ca forţă motrice a ansamblului de jazz.

E încurajator de constatat că, deşi directorul Belopeta continuă să refuze a face concesii în privinţa selecţiei muzicale a festivalului, pe tot parcursul acestuia muzicienii au putut conta pe receptivitatea şi comprehensiunea publicului. Mai menţionez câteva aspecte ce dau plusvaloare Festivalului de Jazz Skopje: atractivul sediu al „cartierului general” (într-o vilă unde te-ai putea crede în orice birou al vreunei instituţii jazzistice de mare prestigiu); profesionalismul echipei de organizare (secretară: Dojrana Prokopieva); calitatea materialelor adiacente (program de sală competent şi elegant, albume despre istoria festivalului, CD-uri de jazz macedonean, t-shirt turcoaz cu logo-ul festivalului – toate numai bune să fie puse la colecţie); patronajul asigurat – conform tradiţiei – de către Ministerul Culturii al Republicii Macedonia şi de Primăria Skopje; susţinerea din partea mediilor audio-vizuale; atmosfera festivă şi totodată relaxată din antracte; condiţiile asigurate invitaţilor (locuri de onoare în sală, posibilitatea de a interrelaţiona cu muzicienii, episoade turistice şi culinare). Indubitabil, SJF este un atu pentru prestigiul statului devenit independent în 1991 şi pentru muzica de jazz în genere.