Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Situarea României în lume de Matei Stârcea Crăciun


Un an electoral, ca moment aparte, presupune cu necesitate difuzarea unor bilanţuri serioase, izbăvite de tentaţia pentru hipertrofierea momentului trăit, căreia atât mass-media, cât şi discursul politicienilor le cad victimă în mod constant. Specialiştii sunt primii îndreptăţiţi să configureze, pentru înţelesul tuturor, tabloul cuprinzător al situării României în lume. Desigur, ieşiri la rampă ale unor istorici, economişti, sociologi se produc continuu, bunăoară, în cadrul interviurilor de presă sau al show-urilor televizate. Dar ceea ce se pretinde în asemenea ocazii sunt îndeobşte analize punctuale, relevante pentru problematica jurnalistică, jurnalieră a mass-media. I se poate cere mai mult unui specialist. Un istoric, un economist, un politolog, un culturolog poate fi solicitat să prezinte sinteze, clare, exprimate în termeni simpli, folosind statistici validate internaţional care să definească, de pildă, poziţia şi evoluţia României comparativ cu a celorlalte ţări din Europa, pe parcursul întregului secol care s-a scurs. Odată ce dispune de o bază de informaţii globale fiabile, electorul va putea clădi pe ele o opinie care să confere valoare reală votului său. Dacă personalităţile apte să răspundă competent nevoilor de informare obiectivă ale opiniei publice nu vin din proprie iniţiativă înspre presă, presei îi revine îndatorirea de a-i identifica şi de a le solicita concursul. O pagină consacrată zilnic în marile cotidiene sintezelor de economie, drept, politică culturală, educaţie, civism, istorie, susţinută prin contribuţia exclusivă a unor specialişti şi făcând obligatoriu apel la optica comparată prezent/trecut, România/ Europa/ lume ar identifica rapid un public cititor fidel.
Este cert în interesul de termen lung al sferei politicului să dispună de un electorat educat mai curând decât de o masă docilă, uşor manevrabilă prin abilitatea partizană a mass-media sau retorica partidelor. Din 1989 se poate spune că România şi-a cucerit parţial accesul la 'prezent'. Am trăit câteva victorii de proporţii: apariţia presei libere, a informării publice imediate despre evenimentul recent; crearea multipartitismului, posibilitatea de a opta între scenarii de guvernare alternative. Din păcate, a conştientiza 'prezentul' rupt de 'trecut' (de unde venim), rupt de 'viitor' (unde mergem), rupt de contextele geopolitice cărora le aparţinem, duce la o nouă confiscare a realităţii. Căci cunoaşterea realităţii prezente, dacă nu se sprijină pe repere cifrice puse în circulaţie publică, pe grafice intuitive şi statistici explicate cu răbdare, se expune goanei pentru ştirea spectaculoasă a ziariştilor şi demagogiei partidelor.
Democraţia poate fi trăită în gama minoră a farsei caragialeşti. Spectaculosul şi demagogia eşuează inevitabil în farsă. Iar, deznodământul farsei nu poate fi prosperitatea: nici după 20 ani, nici după 50. Sau, democraţia poate fi trăită în gama majoră a unei lupte de idei şi a opţiunii între alternativele existente - a cărei condiţie elementară este recursul la un limbaj inteligibil, şi implicarea efectivă, conştientă, a unor arii cât mai largi ale electoratului.
Enigma de a vedea o ţară dotată de natură cu resurse naturale abundente, cu oameni inteligenţi, cu o natură de cele mai multe ori clementă, ocupând constant locuri din urmă între naţiunile Europei se cere asumată frontal, responsabil, de fiecare individ al societăţii civile. Căci responsabilitatea pentru această situaţie revine, în mai mică sau mai mare măsură, întregii societăţi. Este vorba de o falsă enigmă, de o anormalitate flagrantă, eradicabilă cu condiţia de a fi abordată lucid, matur, fără false pudori, de ansamblul societăţii civile şi deopotrivă de instituţiile societăţii.
Desigur, părerile împărtăşite de profesionişti pe o temă dată comportă şi ele variaţii, contradicţii, imperfecţiuni, nu sunt imune la tentaţia mistificărilor. Dar, cum argumentele puse în joc ţin de exigenţele de obiectivitate ale demersului ştiinţific, se poate spera că ele vor propulsa dialogul public către un registru mai adânc de analiză, spre beneficiul de credibilitate pe termen lung atât al partidelor politice cât şi al presei.
Spre exemplu, presa relatează zilnic despre absenteismul parlamentarilor şi despre dinamica ascendentă a salariilor lor. Subiecte picante, lesne de speculat jurnalistic, oportune, dar, ne-esenţiale. Inversând termenii discuţiei, ar fi grotesc să se pretindă alegătorilor să-i voteze pe parlamentari pentru că au 'prezenţă bună' şi 'salarii mici'. (Argumentul l-ar fi încântat probabil pe Ceauşescu.) Se cere observat, pe de altă parte, că multă lume pare a ignora încă ce înseamnă Parlamentul într-o economie de piaţă, aşa precum economia României se străduie să devină. Nu se înţelege faptul că instituţia parlamentară girează, între altele, şansele României de a deveni o ţară bogată sau de a rămâne în sărăcie la nesfârşit. Construcţia magistralelor financiare pe care să circule în siguranţă investiţiile româneşti sau străine în România, protejate de efracţii şi corupţie este tergiversată de 10 ani, după ce anterior fusese blocată timp de 40 de ani. În loc de magistrale, există doar drumuri cu gropi. Aşa încât, în mod firesc, investitorii preferă să ocolească România. Mai curând decât prezenţa aleşilor poporului la şedinţe, mai curând decât salariile celor 'chemaţi să facă legea ţării', sau banii cheltuiţi de Parlament pentru deplasări, pentru reparaţii etc., opinia publică este îndreptăţită să afle din presă, de la specialişti, un bilanţ sintetic al competenţei şi al eficacităţii fiecărui deputat şi senator în parte pe durata mandatului scurs (numărul de intervenţii, contribuţii, iniţiative votate etc.) raportat la pregătirea profesională, afilierea la un partid etc. Ar fi necesară discutarea, pentru uz public, a legilor celor mai bune şi deopotrivă a legilor celor mai nesatisfăcătoare, cu folosirea unor criterii profesionale de cotare, de uzaj internaţional. S-ar putea deduce astfel, pentru folosul tuturor partidelor, un număr de concluzii orientative privind profilul optim, ce promite consacrarea eficientă a unei personalităţi pentru un fotoliu în Parlament. Iar opinia publică, informată prin rapoarte de specialişti asupra activităţii Parlamentului, ar putea judeca în cunoştinţă de cauză realizările efective ale acestuia, calitatea de claritate, rigoare, eficienţă a legilor votate în România, comparativ cu legile din ţările vecine, înainte de a ajunge să le simtă în mod direct efectele.
Desigur, formula editorialelor publicate de cotidianele importante şi formula talk-showurilor organizate de posturile de televiziune sunt expresia îmbucurătoare a unei prese libere. Dar ar fi o greşeală de politică de termen lung ca (in)formarea opiniei publice asupra chestiunilor de fond ale ţării să fie abandonată în sarcina presei şi a politicienilor. Calitatea informaţiei oferită cetăţeanului determină calitatea votului său. Iar dacă accesul direct la avizul specialiştilor va proteja mai bine opinia cetăţeanului faţă de impactul destabilizant al unei logici ancorate în jurnalier, în conjunctural, înseşi canalele mass-media vor simţi nevoia să-şi recalibreze discursul, iar partidele politice, se poate spera, vor fi constrânse să depăşească recursul confortabil la demagogie şi să vizeze registrul major al gândirii politice.