Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Anchetă:
Sita critică - Nimiţi criticii literari care contează pentru dumneavoastră! de ---

EMIL BRUMARU:

M-am hotărît destul de greu să răspund la ancheta României literare. Nu pot fi decît extrem de subiectiv vizavi de criticii literari care au scris despre cărţile mele. O să-mi însemn destul de fragmentar ce-mi amintesc, iar uneori amintirile s-ar putea să mă înşele. Prima carte, Versuri, apărută în 1970, a avut nu mai puţin de vreo 40 de cronici (taică-miu le decupa şi le punea într-un dosar!). Tonul l-au dat Nicolae Manolescu, în „Contemporanul”, şi Alex Ştefănescu, în „Luceafărul”, cam la o distanţă de cîteva zile, apoi a urmat Eugen Simion… Şi a continuat şirul… Unii din criticii de atunci nu mai sînt (Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Marin Mincu etc.) Toate erau „bune”, singur Marin Mincu a zis că-l „plictisesc”. Am ţinut minte chestia asta şi cînd l-am cunoscut, după mult timp, i-am spus: „Dom’le, ai avut dreptate, şi pe mine au început să mă plictisească…” A rîs. Dar eu vorbeam foarte serios! Însă criticul cel mai tenace, cel mai insistent în a mă numi şi-a-mi reaminti că e ceva de capul meu, înscriindu-mă de la început, într-o serie cu Nichita Stănescu, Sorescu, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov… este Gheorghe Grigurcu. Uneori s-a supărat pe mine pentru veşnic impudicele sonete infernale… (despre care Marius Chivu, chiar în Romlit, a scris superb!) şi alte măgării schiţate cu candoarea unui copil fugit de la şcoală, ce-şi revarsă uimirea uriaşă că există femei, pe garduri şi ziduri… ca să revină, acum mă întorc iar la neobositul Grigurcu, cu Rezervaţia de îngeri la vechile aprecieri. M-am bucurat enorm… Mai aproape, m-am simţit îndatorat faţă de entuziasmele lui Daniel Cristea-Enache, ale lui Dan C. Mihăilescu, Radu Vancu, Alexandru Călinescu, Bogdan Creţu, Doris Mironescu, Aurel Pantea… Problema-i alta: mă părăsesc, mireasmă cu mireasmă, iubitele… Nu le mai pot momi cu strofe…


DUMITRU CRUDU:

Poate să pară pompos, dar pentru mine criticii literari reprezintă sarea pământului, îi citesc cu aceeaşi desfătare cu care îi parcurg pe poeţi sau prozatori, iar uneori chiar cu o plăcere şi mai mare. De multe ori, pentru mine, lectura cărţilor de critică literară este cu mult mai captivantă decât a unui roman, inclusiv decât a unui roman despre care scrie criticul. Deseori, cronica literară bate cartea de ficţiune. De aceea, am o admiraţie aparte faţă de critica literară, pe care o văd mereu în avangarda literaturii. Sunt un mare admirator şi al criticii de întâmpinare, iar primul lucru pe care-l fac când iau în mână o revistă literară e să caut rubrica de critică literară.
Criticii mei preferaţi sunt: Nicolae Manolescu, Alexandru Cistelecan, Bogdan Alexandru Stănescu, Răzvan Voncu, Andrei Terian, Daniel Cristea- Enache, Ştefan Baghiu, Sorin Lavric, Bianca Burţa-Cernat, Grigore Chiper, Mircea Mihăieş, Paul Cernat, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Simona Vasilache, Bogdan Creţu, Cosmin Ciotloş, Mihai Zamfir, Şerban Axinte, Gabriela Gheorghişor, Nina Corcinschi, Aliona Grati, Ion Pop, Eugen Negrici.


VASILE DAN:

Mai întîi: mi se pare o întrebare capcană. Să cad, să nu cad în ea? Orice aş răspunde, ies prost. Dacă spun: ăsta e criticul meu preferat care scrie (sau a scris) despre mine, mă fac de rîs. Nu? Şi îl fac şi pe el. E, cum s-ar zice, un denunţ critic. Sau un autodenunţ. Nu mă suspectez chiar de atîta prostie! Apoi ce mă fac, nu-i aşa, cu cei, din fericire, nepreţuiţi, pe care i-aş omite? Şi care au scris în ultimele trei-patru decenii atît de empatic, pro bono, şi uneori excesiv de binevoitor, despre mine? (Negaţii absolute nu am decît în ultimele săptămîni, după cum îmi sesizează anumiţi cititori). Aşa că răspunsul meu punctual este următorul: nu există nici un critic literar pentru care să fiu poetul lui preferat. Bine sau elogios, cu măsură, au comentat mulţi poezia mea. Le sînt infinit îndatorat.

Am să răspund însă la întrebarea României literare, pe cît cu putinţă neutru: am să pomenesc criticii literari, în ordinea cronologică în care au scris despre poezia mea. În ordinea cărţilor mele apărute (Priveliştile, 1977, Premiul de debut al Editurii „Facla” din Timişoara), pînă la Lentila de contact (Editura „Mirador”, 2015). Iată-i: Marcel Pop-Corniş, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Victor Felea, Gheorghe Grigurcu, Lucian Alexiu, Virgil Podoabă, Laurenţiu Ulici, Cornel Moraru, Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Vasile Popovici, Mircea Mihăieş, Aurel Pantea, Andrei Bodiu, Dan Cristea, Ioan Holban, Ioan Moldovan, Romulus Bucur, Gh. Mocuţa, Ion Bogdan Lefter, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Gabriel Coşoveanu, Iulian Boldea. Ultimul pe listă, cu voia Dvs., spre imensa mea surprindere, Nicolae Manolescu în Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc . Imediat am fost acuzat că-i cînt în strună. Nu neg. Da. Îi cînt. E o bună preferinţă. Mai bine lui decît unui prost-crescut care dă cu bîta în baltă. Necioplit, ca să fiu doar elegant. (O ghicitoare: nu-i critic, deci nu-i în cestiune. Din nefericire, nici poet. Nici altceva legat de valori morale.). A bon entendeur, salut!


GELLU DORIAN:

Critici literari care contează pentru mine? Toţi! Evident toţi cei buni! Dar care or fi ăştia? Să fie doar cei care au scris despre mine de cînd am ieşit în lumea literară, de prin 1972? Nu sunt chiar mulţi: Mircea Martin, Val. Condurache, Laurenţiu Ulici, Cristian Livescu, Ioan Holban, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, Daniel Cristea- Enache, Constantin Dram, Dan Cristea, Gabriel Coşoveanu, Gabriela Gheorghişor, Irina Ciubotaru, Adrian G. Romila, Adrian Dinu Rachieru, Cornel Ungureanu, Nicolae Leahu, Radu Voinescu alţii şi poate alţii despre care nu ştiu, pierduţi în jungla presei literare din România. Dar, evident, nu ar fi corect să-i cred buni doar pe aceştia. Contează în spaţiul literaturii române vii şi alţi critici literari, cum ar fi: Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Gabriel Dimisianu, Irina Petraş, Simona Sora, Mircea Mihăieş, Andrei Terian, Ovidiu Pecican, Bogdan Creţu, Antonio Patraş, Emanuela Ilie, Marius Miheţ, George Neagoe, Bianca Burţa-Cernat, Alex Goldiş, Caius Dobrescu, Cosmin Ciotloş şi, evident, alţii. Dintre toţi aceştia, doar unii au autoritatea şi direcţia critică bine conturate. Unii sunt contestaţi, ceea ce le consolidează poziţia, alţii sunt încartiruiţi unor grupuri (sau grupuscule), încît, aşa cum arată critică literară de la noi acum nu se întrevăd mari coagulări sau perspective care să consolideze din punct de vedere critic o literatură de valoare. Aş putea spune că posteritatea actualei literaturi va arăta cam cum ni se înfăţişează nouă acum critica literară, împărţită şi contradictorie, părtinitoare şi plină, uneori, de prejudecăţi transformate în judecăţi de valoare etc., etc. E o evidenţă. Şi dacă ar fi să ne uităm în urmă cu un secol şi jumătate, de pe cînd debuta Eminescu în „Familia” lui Iosif Vulcan, vom constata ce critici literari ai vremii mai contează acum. Puţini, foarte puţini. Cine ar putea fi un nou Titu Maiorescu, de exemplu. Poate Nicolae Manolescu. Dar venind mai încoace, un nou Eugen Lovinescu? Greu de numit pe cineva. Noi suntem posteritatea lor. Ne construim criteriile de valoare critică pe ceea ce au lăsat ei. Va lăsa critica de azi pentru ziua de mîine aceleaşi criterii? Greu de spus.


MARIAN DRĂGHICI:

Contează, sigur, cei cărora scrisul tău le este îndatorat. Profund, subliminal îndatorat. Scrisul tău fiind, bineînţeles, tu. Întâi, ca fiecare – ţineţi-vă bine –, le sunt îndatorat prin scrisul meu criticilor de direcţie. Fără prezenţa unor re-nume ordonatoare, de la Maiorescu la Manolescu, „republica literelor”, se ştie, ar sucomba în haos şi anarhie. Fără, bunăoară, direcţia lui Nicolae Manolescu din anii ’80 ai secolului trecut, niciun poet, niciun scriitor nu ar fi ceea ce, de bine-de rău, este. Dacă, indiferent de domiţil, atunci ca şi acum, ai trăit (pe pagină!) în lumea literaturii, autorul Istoriei critice, că scrie despre tine sau nu, vrei-nu vrei, face parte din armătura ta interioară. Din caracterul scrisului tău. Direct sau prin alţii. Am spus asta cu armătura interioară, în faţă, unor convivi fortuiţi, la o bere – destul de încolţit, recunosc –, şi ce să vezi, au înghiţit în sec. Manolescu, în armătura ta interioară?! În armătura scrisului meu, da. Convivii fortuiţi şi intratabili, parte dintre ei – erau doi –, chit că de vârsta mea matusalemică, făcuseră altceva în anii ’80, nu căutaseră intrarea în literatură. Curajul ăsta i-a găsit mai încoace, la lărgime. Or, povestea cu literatura – ca performanţă, aferim! – o percepe, de bună-credinţă, cine participă la ea „de mic copil”. Cine a stat – cazul meu –, în vremea aceea, puţin spus oribilă, la uşa unei edituri, în aşteptare ani şi ani, să-şi vadă cartea de debut tipărită. Nu altfel, ci aşa cum a scris-o el. Dus cu zăhărelul, cu redactor cu tot, cu prefaţa lui Doinaş, amânat şi răsamânat, din ’83 până în ’88. Asta e, mistic spus, să-ţi dai sângele pentru poezie. Dacă între timp te citea, tot despre mine vorbesc, Virgil Ierunca la „Europa liberă”, amânarea devenea în ochii „oficialilor” justificată. Doar-doar vei ceda şi vei scrie „poeme luminoase”. Toţi ai tăi, naţia cu căţel şi purcel, erau programatic mancurtizaţi, transferaţi silnic şi zilnic, cu lagăr cu tot, din Europa în Orientul Extrem, şi tu să fi scris „poeme luminoase”! Poezia mea fiind, din naştere, luminoasă. Cât de luminoasă? Cât ai aprinde un pai pe ape. La măsura acelui timp. Ce să mai fi făcut?! Mă drogam nonstop cu poezie şi rezistam. Citeam în România literară cronica lui Manolescu, mă identificam cu obiectul criticii sale, ţineam direcţia şi rezistam. Ascultam „Europa liberă” şi rezistam. Cu Mircea Ciobanu, Dumnezeu să-l odihnească, citit/recitit din doască-n doască, peripatetizam când şi când, ascultându-l, şi rezistam. Rezistam cu „Secolul 20”, cu Panorama… lui Baconsky. Cu toată literatura bună. Iar ca mine, atâţia. Să mai spun, ca „tabloul” să fie complet, oricât de patetic ar suna, că acasă jumătatea mea cea mai bună zăcea la pat cu scleroză în plăci, în totul şapte ani, şi două minifetiţe „ca sorii de pe cer” îşi făceau deja, la grădiniţă şi şcoala primară, iniţierea în mancurtizare? Bine, spun. Dar poezie altfel, n-am scris. Datorită, în mare parte, oglinzii criticului de la România literară. Mi-ar fi fost ruşine să mă văd, într-o zi, strâmb în ea…

Din timiditate sau din prostie – nu ştiu, Dumnezeu ştie – nu i-am mulţumit nici o dată domnului Manolescu. Îi mulţumesc acum. Recunoştinţa mi-am exprimat-o de fiecare dată la alegeri, prin vot. L-am votat, îl votez ca Preşedinte de câte ori va fi cazul. În aceste vremuri la mâna vocalilor intratabili, Nicolae Manolescu este un Preşedinte al scriitorilor salutar. (Salutar, fără salar!). O poate constata oricine, cu minimum de efort. Şi, neapărat, de bună-credinţă.

Criticilor de analiză, de la Doinaş şi Grigurcu la Cistelecan, de la Mircea Iorgulescu şi Dan Cristea la Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghişor, Ioan Holban, dar şi atâtor poeţi care au scris/vorbit despre mine, le datorez, fiecăruia în parte, firescul. Nu le înşir numele aici, nu ar încăpea în acest colţ de pagină; îi am, pe fiecare în parte, în inima scrisului meu. Care, prin ei, bate/răzbate dincolo de biata-mi moarte. Poate! (Zic şi eu). 18 aprilie 2016


HORIA GÂRBEA:

Pentru mine contează toţi criticii literari şi chiar scriitorii care au opinii critice. Asta este adevărat pentru mine cititorul, ca şi pentru mine autorul. Fiind demult timp în lumea literară, ştiu că există critici care nu se feresc de compromisuri şi care scriu cu entuziasm egal despre un mare scriitor, ca şi despre un vecin de-al lor care a scos o carte pe banii lui la una dintre zecile de case (de marcat) editoriale. Ãştia nu contează.

Nu contează nici cei care scriu encomiastic despre volume valoroase sau mai puţin valoroase ale unor autori omologaţi, dar strîmbă din nas la un volum bun, apărut la o editură mică, al unui autor mai puţin mediatizat. Cel mai puţin contează cei care scriu despre autori clasici sau contemporani bine cotaţi în fraze aparent impecabile, dar care nu spun nimic despre acel autor sau despre opera lui. Ori îi comentează fie extrem de preţios şi redundant, fie tehnicist şi epatant, dar cu totul pe lîngă miezul real al creaţiei acelora. Cei care scriu critică au multe defecte, deşi îşi închipuie că sînt sarea pămîntului literar şi că autorii de ficţiune ar trebui să dispară ca să le lase tot ogorul.

Diferenţa între un critic care contează şi ceilalţi stă în puterea lui de a înfrînge prejudecăţile şi ideile primite de-a gata, dar mai ales în capacitatea de a-şi învinge propria prejudecată. Negîndu-se, revăzîndu-şi opinia sau menţinînd-o cînd toţi cei din jur şi-au schimbat-o. Mai cred că un critic care contează nu poate fi doar critic de întîmpinare, gen necesar, dar superficial. Un critic care contează se cuvine să vină cu un studiu profund şi extins despre un autor, o operă, o temă, un curent sau un gen literar de notorietate şi asupra căruia se pronunţă memorabil. I-aş da ca exemple pe G. Călinescu (Eminescu) şi Şerban Cioculescu (I. L. Caragiale), iar mai recent pe Alexandru George cu monografiile despre Arghezi şi Mateiu Caragiale, pe Florin Manolescu despre S.F., pe Valeriu Cristea (Dicţionarul personajelor lui Dostoievski), pe N. Manolescu (Sadoveanu şi romanul românesc în Arca lui Noe). Mai sînt din fericire mulţi alţi critici care intră în această ilustră serie, dar, din păcate, şi o legiune de comentatori care nu fac parte din ea. Accept exigenţa criticilor şi îmi arog dreptul de cititor de a fi şi mai exigent faţă de realizările lor.


IOAN GROŞAN:

Nu-mi pot imagina, azi, o literatură fără critică. Mă grăbesc să adaug: fără o critică profesionistă, deplin stăpână pe mijloacele sale specifice şi având la bază o solidă cultură teoretică şi de istorie literară. Fără această grilă sau, mă rog, sită critică, s-ar practica un soi de literatură autistă, în care, în cel mai bun caz, autorii s-ar citi ei între ei, fără nici un impact major asupra unui public ţintă.

În ceea ce mă priveşte, critica a avut o influenţă covârşitoare asupra formării mele. Îmi aduc aminte că în anii de liceu, când mă pregăteam pentru facultate şi când mi-am dat seama că fantazările mele absolut subiective şi voit „originale” asupra literaturii române nu-mi vor fi de ajuns pentru examenul dur ce mă aştepta, am descoperit la Biblioteca Municipală din Baia-Mare o colecţie de format mic, „Introducere în opera lui...”, unde diverşi critici interpretau creaţiile clasicilor prozei şi poeziei noastre. A fost o revelaţie: aproape nimic din ce scriau ei acolo nu se potrivea şi, pe bună dreptate, cu „analizele” mele. Am fişat săptămâni în şir acele cărţulii, apoi am dat, la o cunoştinţă a părinţilor mei, peste monumentala Istorie călinesciană: altă revelaţie! Aşa că, într-un fel, şi la facultate şi după, ca june profesor transhumat în Bucureşti, am trăit dintr-o revelaţie într-alta: la facultate, cu revelaţia acribiei marilor profesori clujeni (Mircea Zaciu, Ion Vlad, Iosif Pervain, Octavian Şchiau etc.), dat mai ales a „Echinox”-ului condus de formidabilul „triumvirat” Ion Pop- Marian Papahagi-Ion Vartic. Iar în Capitală am avut revelaţia Cenaclului de Luni, care n-a fost numai o şcoală de poezie, ci şi una, neiertătoare, de critică: dacă intrai, nefericitul de tine, în malaxorul critic al lui Radu Călin Cristea, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Ion Bogdan Lefter, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, Doru Mareş, iar la urmă îţi punea capac N.Manolescu, ăla erai: un pleoştit.

Una peste alta, am avut şi noroc: la debutul meu în volum, cu Caravana cinematografică au scris – favorabil! – unul după altul şi la intervale scurte de timp, Eugen Simion, N.Manolescu, G. Dimisianu. Ce-aş fi putut dori mai mult? Ba, ca un bonus, la nunta mea, întâmplată imediat după apariţia cărţii, un unchi mai năbădăios a vrut să-mi facă o surpriză: o oprit orchestra şi-n magnetofonul difuzor pe care-l aveau instrumentiştii, a pus o casetă audio înregistrată şi imediat în sala arhiplină a Căminului Cultural din comuna Satulung, peste fumul ţigărilor, al fleicilor şi peste aburii de horincă, s-a auzit vocea inconfundabilă, tabacică, a Monicăi Lovinescu, vorbind – tot favorabil! – despre Caravana. Evident, toată nunta – eram în 1985 – a îngheţat. Dar eu am fost în al nouălea cer.

Aşa încât tuturor celor care au scris despre cărţile mele sau măcar le-au pomenit în scrierile lor – şi mulţi, vai, sunt plecaţi în Cenaclul din Cer – le port o imensă recunoştinţă. De la fiecare (Alex Ştefănescu, Dan Cristea, Eugen Negrici, Gheorghe Grigurcu, Răzvan Voncu, Monica Spiridon, Luminiţa Marcu, Ioan Holban şi Florin Faifer de la Iaşi, Mircea Mihăieş şi Cornel Ungureanu de la Timişoara, Marius Ghica de la Craiova, Adrian Lăcătuş de la Braşov, Gheorghe Glodeanu, Gheorghe Pârja şi Augustin Cozmuţa de la Baia-Mare, Irina Petraş, Petru Poantă, Liviu Petrescu şi Ştefan Borbely de la Cluj, grupul echinoxist de la „Vatra” – Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Gheorghe Perian –) am învăţat câte ceva – ceva esenţial! – pentru viitorul prozei mele. Totodată, le rămân îndatorat şi celor doi critici tineri, Cosmin Ciotloş şi Andrei Terian, care, cum se zice, m-au „ras” la Un om din Est, arătându-mi, cu justeţe şi obiectivitate, defectele de construcţie ale romanului.

Lor şi celor pe care, în graba redactării acestui răspuns la ancheta României literare, i-oi fi uitat, o adâncă, sinceră plecăciune.


AUREL PANTEA:

Îmi place să cred că un scriitor se duce în viaţa de după viaţa lui biologică şi în viaţa de apoi a literaturii ţininduse de mînă cu criticii săi. Voi ce-aţi făcut, o sa întrebe Domnul Îndurărilor. Să trecem... Un critic se reprezintă pe sine, dar reprezintă şi spiritul critic al vieţii lui. Al perioadei istorice, deh... Pentru un critic e foarte importantă atenţia la mediu. La mediul literar, fireşte. Domnul Îndurărilor îl va întreba cum de n-a fost atent la cutare şi cutare scriitor, din moment ce scriitorul cu pricina a intrat în flatanta atentie a confraţilor critici. Nu avem de unde şti ce va răspunde criticul. Domnul Îndurărilor va şti. Unii critici riscă enorm. Asta face parte din meseria lor. Mizează pe cîte un scriitor à rebours. Aceştia îmi sunt cei mai dragi. Ei ştiu că literatura e un concept în schimbare, dar descoperă nişte permanenţe în opera cîte unui scriitor, pe care nu le anulează nicio schimbare a conceptului de literatură. Marii critici sunt spirite sintetetizatoare. Şi ei greşesc Mi-s dragi criticii devotaţi unui gen, unei specii. Toţi aceştia posedă o înaltă, aristocratică vocaţie, calificare în obiectul lor. Cu aceasta fac distincţie între simplul comentator de literatură şi criticul de vocaţie. În ce mă priveşte, mă rog să nu-i certe Domnul Îndurărilor pe Al Cistelecan, Ion Pop, Nicolae Manolescu, Virgil Podoabă, Gh. Grigurcu, Ioan Holban, Marius Miheţ, Gheorghe Perian, Ştefan Borbely, Iulian Boldea, Nicolae Oprea, Irina Petraş, Mircea Muthu, Gabriela Gheorghişor. Dar mă voi duce de mîna şi cu poeţi. Ioan Moldovan, Viorel Mureşan, Ion Mureşan, Paul Aretzu, Dumintru Augustin Doman, Dumitru Chioaru, Vasile Dan, George Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe. Cu alţi critici vor merge alţi scriitori de mînă. Toţi riscăm în imprevizibilele metamorfoze ale poeziei, ale literaturii. Unii din noi se pierd. Dar, poate, e mai bine aşa. Paul Valéry spune că o istorie a literaturii se poate scrie fără a rosti vreun nume de scriitor. Contează cît din spiritul universal s-a întrupat în scrierile cutăruia sau cutăruia. În rest, e vanitate.


ADRIAN POPESCU:

Dintre critici literari importanţi, nu doar pentru mine, îi amintesc pe Nicolae Manolescu, autorul unei Istorii critice a literaturii române, cum ştim, originale şi esenţiale, pe neobositul istoric literar Ion Pop, analizând cu multă răbdare versurile unui debutant meritoriu, sau avangarda poeziei române, pe Gh.Grigurcu, finul analist al liricii noastre postbelice, pe Mircea Martin, atras de idei şi nuanţe ideatice, mai ales, pe inventivul Eugen Negrici, pe Cornel Ungureanu, cu patosul clasificărilor sale de geografie literară, pe Al. Călinescu, comentator de poezie, e drept mai sporadic, dar sagace.

Eugen Simion mi se pare retras în domeniul istoriei literare, ocupându-se de valori definitive, nu impunându-le pe cele în curs de consacrare deplină. Profesorul Mihai Zamfir e un critic pe care mi l-aş fi dorit profesor. Istoria sa literară contează, prin concepţia sa de plasare în context universal a literaturii noastre, aşa cum a contat Dicţionarul exilului al lui Florin Manolescu – tot o situare a literelor române în context european.

Nu-i pot înşira pe toţi cronicarii literari ai revistelor de azi, critici mai vechi, sau mai recenţi, dar Dan Cristea şi Alex Ştefănescu nu pot fi nicidecum omişi. Îl regret imens pe Petru Poantă, din aceeaşi generaţie cu cei doi, cu talent asemănător, dacă talentele sunt cumva comparabile, plecat timpuriu dintre noi, îi citesc cu interes pe Ion Simuţ, admirându-i formaţia universitară solidă şi flerul. Vezi comentariile sale la ineditele lui Arghezi. Îmi place cum scriu criticii de la România literară. De la Răzvan Voncu la Sorin Lavric, de la Mircea Mihăieş la Daniel Cristea- Enache, de la Mircea Miheţ la Simona Vasilache.

Apreciez perseverenţa Irinei Petraş în efortul de a panorama cvasi-complet proza şi poezia. Am încredere în judecăţile axiologice ale lui Al.Cistelecan. Îi preţuiesc pe Ioan Holban, Nicolae Oprea, Iulian Boldea, Mircea A. Diaconu, Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon, ce scriu ei contează.

Dintre criticii tineri apreciez stofa sa de teoretician al lui Andrei Terian, pe Alex. Goldiş, retras acum în studiile istorico-literare de la Literele clujene regret că nu-l mai citesc în calitate de cronicar.

Mizez pe Victor Cubleşan, cronicarul de proză al revistei „Steaua”, printre criticii care vor conta mai mult în viitor.

Ca o concluzie, sugerată şi în alte intervenţii, important este cine scrie despre un autor, nu cât se scrie despre el, deşi este şi acesta un semn de împlinire valorică. O Cronică a optimistului din „Contemporanul” anilor ’60,dacă nu greşesc, a lui G.Călinescu l-a lansat glorios pe Marin Sorescu; pe o scrisoare de la Geo Bogza un poet şi-a construit cariera. Non multa, sed multum.


NICOLAE PRELIPCEANU:

Mi-ar fi mai uşor să spun cum sunt criticii literari care contează pentru mine. Sigur, modelul meu nu mai e unul uşor de găsit în listele de azi. Poate câţiva universitari care practică sportul acesta periculos să îndeplinească aşa-zisele mele criterii, de fapt ceea ce caut eu când citesc (dacă citesc) o cronică literară.

Pentru că, azi, în lumea lui „trăieşte-ţi clipa”, s-au luat şi mulţi scriitori şi mulţi dintre cei care fac pe criticii literari după acest (nou?) principiu şi scriu despre o carte ca şi cum ar fi prima pe care o citesc. Şi ca şi cum ar fi de unică folosinţă. Ca să nu mai lungesc vorba, căutam în critica literară back-ground-ul (m-am molipsit de la limba de lemn a prezentului), imaginea completă a peisajului în care se putea încadra cartea respectivă şi, dacă nu ceream prea mult, acela în care s-ar încadra autorul cu opera lui. Nu mă refer aici la generaţiile înşirate pe aţa timpului, ca vrăbiile pe sârmele de telegraf, 70, 80, 90, 100, 110 şi aşa mai departe, ci la altceva, la un peisaj literar cuprinzător, în care intră şi stilul, nu numai povestea (că şi poezia a început să cam spună poveşti). Când citeam, acum câteva decenii o cronica literară de Lucian Raicu, găseam acolo trimiteri secrete la spiritul creator, care i-a dat şi titlul unei cărţi cunoscute şi admirate în epocă.

În ce priveşte stilul, ce să mai spun, acum „Stilul e un moment. Murdăreşte-l!”, îndeamnă cu litere de două şchioape un panou publicitar. Or, publicitatea face ravagii şi în literatură, ceea ce nu mi se pare tocmai potrivit.

O să spuneţi că sunt un nostalgic. Un nostalgic, da, împărate, dar unul care se vede satisfăcut atunci când un mare critic de altădată se întoarce şi dă lecţii, fără să intenţioneze, despre critica de-atunci, doar aşa, prin felul în care priveşte o carte şi pe autorul ei, doar în felul în care se raportează la literatură.

Deşi era cenzură, deşi era Ceauşescu şi poporul, critica şi partea viabilă a literaturii continua ceea ce începuseră Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu… N-am să spun „ei, dragii moşului, pe vremea mea…” pentru că sunt convins că, măcar din acest punct de vedere, vremea se poate întoarce şi asta nu înseamnă un regres. Dimpotrivă.


DOINA RUŞTI:

Critica literară a început să moară pe măsură ce promovarea literară a devenit o industrie. De aceea am mari reţineri să-mi dau cu părerea despre acest subiect. În plus, genul se adresează unui public specializat. Cei care scriu serios şi în cunoştinţă de cauză sunt citiţi de comunitatea criticilor. Căci ce lucru mai minunat există decât să intri într-un text frumos împreună cu cineva care-l iubeşte la fel ca tine!?

Dar unde mai este criticul îndrăgostit de-o poveste? Se discută mult în cercurile literare despre dispariţia criticii formative, în linia tradiţională. Opinia despre cărţi a devenit între timp doar o rotiţă din marea bătălie individuală pentru un loc aplaudat. Mereu au existat grupuri, adunate în jurul unei reviste, scriitori excesiv lăudaţi sau pe nedrept puşi la zid. Dar dincolo de exagerări se afla totuşi un proiect estetic, astăzi muribund ori păstrat doar pe post de moaşte. Mă refer la faptul că scrisul criticii este primul care a rămas fără cititori. Cei care vor să afle o impresie despre o carte de literatură dau fuga pe FB, preferând să citească un cronicar fără pretenţii literare. Şi mi se pare normal. Probabil apogeul criticii a fost atins în anii ’80, prin tomuri super tehnicizate, criptice şi mai ales arogante. Explozia de libertăţi a nouăzeciştilor a adus o exegeză superficială şi plină de generozităţi. Încât reculul a fost pe măsură: a apărut critica demolatoare, bazată pe frustrări, sprijinită pe o educaţie firavă şi mai cu seamă pornită dintr-o încredere fudulă în creierul personal, unul mic, mâncat de molii. A avut vreo însemnătate? Nu. Degenerată în epidemie, s-a topit fără urmă. Autorii vomitivi au îmbătrânit fără cărţi sau au publicat în fine, după mari eforturi, o plachetă de notaţii gimnaziale, povestioare care prin zbaterea deznădăjduită seamănă mai curând cu trupul decapitat al unei găini. Revistele în care publicau şiau pierdut autoritatea, iar cititorii de cronici literare, atâţia câţi au mai rămas, s-au mutat pe Goodreads.

Un valet mâncat de mediocritate n-o să poată niciodată să demoleze un scriitor adevărat. Doar să se viseze pe post de critic satrap, dorindu-şi cu disperare să-şi publice, de fapt, cartea, acea carte, care, dacă va fi doar o păsărică muribundă… va şterge împăunarea teribilistă a satrapului impostor.

Critica există doar prin dragostea pentru literatură.


DAN STANCA:

Ce este un critic literar? Este, pur şi simplu, o oglindă. Te uiţi şi te vezi fie frumos, fie urât. Dacă eşti frumos iei oglinda, o mângâi, o dezmierzi, ce mai, faci din ea o icoană, dacă eşti urât, atunci te superi rău de tot, dai cu pumnul şi o spargi. Apoi iei cioburile în făraş şi le arunci la gunoi. Cam asta e situaţia. Cam aşa fac toţi scriitorii fie ei valoroşi sau nişte bieţi veleitari. Eu nu ştiu în ce categorie intru. În aceea care ia în braţe oglinda sau dimpotrivă o sparge. Dorinţa mea dintotdeauna a fost aceea de-a avea mintea clară, adică să fiu lucid. Ce înseamnă lucid? Luminos. Terra lucida... Nu vreau să fiu întunecat, haotic, iraţional, vreau să-mi reprim impulsurile care mă coboară în bezna irecuperabilă. Atât şi cu asta basta... Ce critic contează? În primul rând aceia care au scris despre mine, nu că m-ar fi lăudat neapărat, dar m-au citit, au făcut acest efort minunat şi s-au aplecat asupra unor rânduri smulse dintr-un suflet chinuit. Nu sunt patetic, nu vă speriaţi... Contează, aşadar părerea lui Alex Ştefănescu, a lui Dan C Mihăilescu, a Taniei Radu, a lui Tudorel Urian, a lui Daniel Cristea Enache, a lui Paul Cernat, a Biancăi, a lui Radu Voinescu, un prieten excepţional, dar nu e vorba de prietenie aici, pe numele lui adevărat, Nicolae Baboi, a foarte tânărului Marius Miheţ... Mă gândesc cu mare drag la Elisabeta Lăsconi care nu mai este printre noi... Cine ştie ce nume am scăpat... Evident, nu l-am uitat pe Cristian Bădiliţă care a ţinut într-o vreme la mine şi în cartea lui de doctorat despre metamorfozele Antichristului s-a referit la romanul meu Apocalips amânat, unde într-adevăr este vorba despre Antichrist... Sorin Lavric nu se ocupă de literatură, dar are un fler ireproşabil şi ştiu că mă aflu sub raza simţurilor sale... Ţin foarte mult şi la Radu Paraschivescu care a sprijinit enorm apariţia romanului Noaptea lui Iuda la Humanitas... Dar sunt atâtea nume importante pentru care ştiu că nu contez, dar nu asta e problema... Bunăoară, dacă Ion Bogdan Lefter ar scrie despre mine cum l-o tăia capul, o zi întreagă aş fi contrariat şi m-aş lăsa dominat de o tăcere... budistă...


LIVIU IOAN STOICIU:

O tot repet – eu sunt un produs al criticii literare. Şi e normal să conteze pentru mine criticii care au scris despre cărţile mele. Încep, bineînţeles cu Nicolae Manolescu, cu atât mai mult cu cât m-a inclus în monumentala sa Istorie critică… (şi în cea… pe înţelesul celor ce citesc), onorant, şi termin cu Eugen Simion, care m-a eliminat la tipar din tomul Scriitorii români de azi, IV, apărut în 1989, la cererea „organelor” (şi n-a mai revenit după Revoluţie; erau texte critice ale domniei sale la primele mele cărţi, apărute în reviste de cultură). Criticii care m-au citit şi m-au scos „la lumină” (din întunericul anonimatului), mi-au devenit prieteni de suflet, domniile lor mi-au decriptat scrisul, m-au făcut să-mi înţeleg limitele (şi să mă înţeleg în general, în condiţiile în care eu scriu spontan). De ce să nu subliniez? De când public, am îndoieli că „scriu ceea ce trebuie” (ca valoare estetică). Atunci când Nicolae Manolescu a scris despre mine (în 1989, la zece ani de la debutul editorial) am început să cred, în sfârşit, că merită să continui să scriu şi să public. Domnia sa m-a validat… Apropo, faptul că Nicolae Manolescu s-a întors în 2016 la cronica literară e extraordinar pentru literatura română. E un mare critic, e de neconceput literatura română fără judecăţile sale critice (îl laudă şi duşmanii).

Să fac o listă a criticilor care contează pentru mine? Nu vreau să uit pe nimeni. Sunt norocos, au făcut exerciţiu critic generos pe cărţile mele criticii de primă mână, care chiar contează pentru literatura română. Las la o parte criticii care mi-au ignorat cărţile (unii, fiindcă nu sunt compatibili cu poezia mea, în principal). E adevărat, scrisul meu a provocat şi adversităţi ireconciliabile (Alex Ştefănescu se mândreşte cu faptul că eu nu fac parte dintre scriitorii care să fi intrat în Istoria sa, convins fiind că sunt „supraevaluat” de criticii noştri celebri). Din cauza acestor adversităţi critice mă simt outsider. E important că m-au îndatorat moral poeţi-critici de seamă precum Gh. Grigurcu şi Ion Pop, comentând critic favorabil volume ale mele. Nu mă plâng, sincer îmi pare rău că nu am un critic devotat, „care să mă cultive” (marii scriitori au asemenea critici care îi cultivă). Nu întâmplător mă bucur şi azi cu adevărat când primesc un premiu de la un juriu de critici credibili, de anvergură. Deşi s-ar putea să fie un premiu trecător, de conjunctură –, dar cel puţin am cu ce să mă amăgesc, aşa, că uite, n-am scris şi n-am publicat degeaba, o dată ce preşedintele juriului care a acordat acest premiu e o mare personalitate critică. Sigur, m-am resemnat cu toate situaţiile, de a fi acceptat şi de a fi respins critic – nu am nimic de discutat, dacă nu descopăr că la mijloc e vorba de rea-credinţă. Sunt la o vârstă la care îmi repet că atât mi-a fost dat mie, să fiu atât cât sunt, „natural”. Le mulţumesc tuturor celor care au avut răbdarea să mă citească, profesionalismul critic îmi impune respect şi preţuire.

Ce mă surprinde la critica literară de azi e faptul că avangarda literară nu trezeşte decât interesul istoricilor literari, deşi e singura „care se vinde” (şi e cunoscută) şi azi în străinătate. Oare de ce? Numai fiindcă nu e uşor de… citit şi de înţeles? Avangarda (în principal suprarealismul) a fost reevaluată de poeţii optzeciştii „postmoderni”, este exploatată şi azi (e vorba de circuitul iraţional al creaţiei, „inspirat”, pus ca atare în evidenţă) de către noi poeţi apăruţi, dar e etichetată drept minoră! Pe de altă parte – şi cu asta închei – mă întreb dacă nu cumva şi critica literară are contribuţia ei la faptul că literatura română n-a intrat în patrimoniul universal cu autori şi cărţi recognoscibile şi că n-are un premiat Nobel; dacă nu cumva criteriile promovării valorii estetice n-ar trebui să fie reînnoite.


FLORIN TOMA:

Da. Criticul literar e util. Nu. Criticul literar nu este de ignorat (mai degrabă neglijezi o femeie decât să uiţi să-i dai bineţe unui critic!). Mi-am sădit primele rânduri de proză pe lângă critici, am învăţat carte de la critici, am citit cărţile criticilor şi tot ei m-au examinat cu severitate. Deci, critica e raţiunea pură a unui devenit şi provenit scriitor, care, mai degrabă ar fi gata să construiască, pas cu pas, vorba aia! hermeneutica unui fir de iarbă, decât să renunţe la fantasmele sale sănătoase şi destoinice. Continuând astfel să dea materie primă de măcinat la moara cu noroc aleatoriu a criticii. În fond, e un pariu cu un fel de fidelitate, căci e mai bine să mergi mai departe cu cineva decât nicăieri cu toată lumea. Iar, atunci când criticul te pricepe, relaţia iese din semantica oximoronică biunicvocală şi el devine personaj. Personajul tău. Tu îl creezi pe el, nu el pe tine. Vreme de o jumătate de secol, critica literaturii române s-a sprijinit de fruntea lui Nicolae Manolescu, deja un personaj al multor cărţi, cărora le-a schimbat destinul. De la profesorul Manolescu încoace – deşi el însuşi a fost un continuator al unei magistrale pleiade – critica literară n-a mai fost aceeaşi. Foile sale de observaţie asupra literaturii române contemporane funcţionează şi azi. Sentinţele sale sunt valabile şi acum. Sigur, nu trebuie să-i omitem pe ceilalţi congeneri ai săi (Simion, Raicu, Cristea, Grigurcu, Dimisianu, Negrici… – mi-e şi teamă să mai continui, ca nu cumva să uit alte nume ilustre!). Ori să facem abstracţie de generaţia aşteptată şi care confirmă, din rândul căreia nu lipsesc Cristea- Enache, Miheţ, Lavric, Voncu, Ciotloş (… – iarăşi mi-e teamă, din aceleaşi motive!). Aşadar, luându-mi traista cu riscuri mor(t)ale în spinare, pot spune că criticul literar nu e obiect de unică folosinţă. Ci subiect de adâncă zăbavă. Chiar dacă s-a dovedit atras de cărţile tale şi a devenit aproape un exeget al lor sau, dimpotrivă, n-a scris nici măcar un rând despre ele. Din acest punct de vedere, eu sunt foarte mulţumit. Per total, cum se spune, sunt satisfăcut. Exact ca-n binecunoscutul principiu al statisticii: Dacă un om are două pâini şi altul nici una, înseamnă că, în medie, amândoi sunt sătui..

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara