Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Singurătatea disidentului de cursă lungă de Tudorel Urian

Mihai Botez este, probabil, cel mai important disident anticomunist din România. Acţiunea sa contestatară, începută la sfîrşitul anilor ’70, despre care românii erau informaţi prin intermediul postului de radio "Europa liberă", a erodat constant credibilitatea internă a regimului Ceauşescu şi, mai ales, a demonstrat milioanelor de români că în faţa cinismului, imbecilităţii, prostiei, iresponsabilităţii, aroganţei şi incompetenţei unor conducători, aparent atotputernici, se poate spune "nu". Vreme de mai bine de un deceniu, reacţiile lui Mihai Botez au funcţionat ca nişte duşuri reci ale normalităţii şi bunului simţ, care se declanşau de fiecare dată pentru a tempera tonurile excesiv de fierbinţi şi chiuiturile prin care mass-media din ţară salutau genialele "indicăţii" ale "Geniului Carpaţilor". Mulţi dintre noi cei tăcuţi care, seară de seară la ora şapte, ascultam Actualitatea românească ne întrebam cu uimire cum este posibil ca un om care trăieşte în ţară să spună firesc, cu voce tare, ceea ce gîndeşte şi, mai ales, cum se face că toate luările sale de poziţie ajung nesmintit la "Europa liberă", ridiculizînd vigilenţa unui regim poliţienesc draconic, precum cel de la Bucureşti. Fireşte, se ştia despre faptul că matematicianul era urmărit pas cu pas, că periodic era reţinut şi maltratat de ofiţeri de miliţie şi/sau securitate, dar de fiecare dată reapărea viu şi nevătămat şi îşi relua imperturbabil, senin şi raţional, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, criticile la adresa modului catastrofal în care era administrată ţara. Mult mai tîrziu s-a aflat ( din jurnalul Monicăi Lovinescu) care au fost costurile reale ale acestei atitudini exemplare din punct de vedere moral. Spre sfîrşitul anilor ’80, Mihai Botez ştia că a fost iradiat de Securitate ( informaţie confirmată de analizele efectuate imediat după sosirea sa în Statele Unite), dar a refuzat categoric să se facă publicitate cazului său prin intermediul "Europei libere" pentru a nu inhiba acţiunea altor români tentaţi să-i urmeze atitudinea.
           
Scrisorile expediate de Mihai Botez bunului său prieten Vlad Georgescu ( fostul director al secţiei româneşti a postului de radio "Europa liberă", mort spre sfîrşitul anilor ’80 în urma unui foarte suspect cancer galopant), între octombrie 1979 şi octombrie 1985, demonstrează că, departe de a fi rodul unor răbufniri spontane de nemulţumire, reacţiile antiregim ale lui Mihai Botez făceau parte dintr-o strategie pe termen lung care ar fi trebuit să ducă la o treptată deşteptare a conştiinţelor, pînă la eliminarea pe cale raţională a regimului comunist. Strategia sa, încadrabilă chiar şi în limitele foarte strîmte de legalitate ale statului poliţienesc-comunist, poartă şi un nume: "disidenţa solitară". Principiile de acţiune sînt simple şi la îndemîna tuturor, aşa cum apar ele enunţate în scrisoarea expediată lui Vlad Georgescu la 30 martie 1981. "Ceea ce am reuşit pînă acum, cu destul succes, este instalarea, în «premieră» în România, cred, a unui nou statut social şi chiar politic, cel de declarat critic al politicii guvernului, rămînînd încă în limitele legalităţii ( proclamate, evident, şi nu a celei efectiv aplicate). ( …) Atitudinea mea actuală este următoarea: sînt aici, sînt român, sînt profund implicat în destinul acestui popor şi, urmîndu-mi conştiinţa şi, într-o oarecare măsură şi profesia de analist politic şi futurolog spun deschis, unde pot să vorbesc şi cît pot de tare, că politica actualei conduceri a României, în special începînd din 1971, este fundamental greşită, că a avut şi are urmări catastrofale pentru starea actuală a acestui pămînt şi va avea rezultate devastatoare pentru viitorul său. La originea acestor erori cumulate se află nu atît relele intenţii, ci incompetenţa actualei administraţii. Aceasta este părerea mea ( s.a.) şi aceasta a devenit convingerea ( s.a.) mea, întemeiată pe informaţiile disponibile şi pe analiza lor ( în special, structurală şi prospectivă); sînt gata să discut, în contradictoriu chiar, aceste aspecte"… ( pp. 38-39) Fireşte, contestatarul, ca orice cetăţean de bună credinţă, ar prefera să participe în ţară la dezbateri pe această temă sau să scrie articole în presa de la Bucureşti. Acest lucru nu este însă posibil. Fiind un om deschis, care nu are nimic de ascuns el este dispus să răspundă cinstit oricăror întrebări privind convingerile sale. Întîmplarea face că singurii interesaţi de subiect sînt jurnaliştii străini, de unde constanta sa prezenţă în mass-media occidentale. În concluzie, argumentează disidentul, anticipînd posibila reacţie a organelor de anchetă, "nu există obligaţii ori «loialitate» care să mă oblige să mint, ori să-mi ascund părerile; şi, deoarece este vorba de opinii şi aprecieri, acestea nici nu pot intra, teoretic, în zona, pedepsită de lege, a «calomniilor» ori a «informaţiilor tendenţioase». În acelaşi timp, mă supun legilor actuale ale ţării, care îmi interzic să mă asociez în grupuri şi să încerc astfel, cu forţa, să schimb cursul lucrurilor şi să dărîm puterea. Astfel încît, în rezumat, mă supun, dar spun" ( p. 39) În scrisorile către Vlad Georgescu, Radio "Europa liberă" şi presa occidentală erau conjurate să recomande un astfel de comportament tuturor celor nemulţumiţi de evoluţiile din politica internă românească, pentru că ar fi presupus riscuri minore pentru cei în cauză şi, prin lărgirea treptată a cercului de aderenţi ar fi format masa critică aptă să pună în discuţie înlocuirea celor aflaţi la putere. Logica unei astfel de strategii sună impecabil astăzi, fiind sinonimă cu însăşi starea de normalitate. La vremea respectivă însă lucrurile au stat cu totul altfel. Disidentul a fost supus unui constant program de descurajare ( mergînd de la şicanări fizice şi administrative pînă la tentative unele nelipsite de un oarecare rafinament malign de compromitere a credibilităţii sale în mediile occidentale, toate culminînd cu tentativa de suprimare fizică prin iradiere), iar apariţia altor "disidenţi solitari" a întîrziat să apară. Singur şi tot mai dezamăgit Mihai Botez a continuat însă să meargă pe drumul său, convins fiind că, mai devreme sau mai tîrziu, exemplul său va da roade. Mai mult, într-o altă scrisoare, îl roagă pe Vlad Georgescu să explice pe post avantajele pe care le poate aduce adoptarea unui astfel de comportament. Cei în cauză se situează, în felul acesta sub protecţia organizaţiilor internaţionale pentru respectarea drepturilor omului, numele lor intră în atenţia presei occidentale, şansele de a obţine paşapoarte şi de a-şi face situaţii în Occident cresc. Fiecare nou caz de contestare a regimului ( Ion Puiu, Dorin Tudoran, părintele Calciu-Dumitreasa) este înregistrat cu entuziasm şi transmis corespondentului său pentru a face subiectul unor campanii de presă. Plecările definitive din ţară ale lui Dorin Tudoran şi părintelui Calciu, ale căror resorturi le înţelege, şi unele declaraţii cu dus-întors făcute chiar de la microfonul "Europei libere" de Mircea Ioanid îi sporesc sentimentul de singurătate şi nevoia unei confirmări a faptului că drumul pe care şi l-a ales şi pe care a decis să-l străbată în singurătate este cel corect. Într-una din ultimele scrisori, datată 26 iunie 1985, îi scrie lui Vlad Georgescu: "După discuţia confuză ( în ce mă priveşte) cu Mircea Ioanid, mi-ar face plăcere să aud, tot de acolo, ceea ce ştim amîndoi: că nu ( s.a.) m-am schimbat şi că merg tot înainte ( s.a.). Nu de alta, dar am rămas singur, după cererile de emigrare ale lui Dorin şi Calciu…" ( p.123) Un discret sentiment de oboseală şi de dezamăgire se poate citi printre rînduri. O dovadă în plus o constituie şi faptul că aceste ultime scrisori sînt şi mult mai scurte. Aceeaşi stare de spirit se face simţită şi în scrisoarea din 20 august 1985, chiar dacă autorul anunţă că nu va renunţa la comportamentul pe care şi l-a asumat cu şase ani în urmă: "Fă-mi rogu-te comisioanele. Mă tem că sînt ultimele mele cereri: cu dificultăţile de comunicare nu mă văd mult mai activ în viitorul apropiat… Dar, repet, de mă uitaţi, asta se interpretează aici drept abandonul meu: cum asta nici nu-mi trece prin minte, fă cum crezi. Nu uita că am rămas absolut singur ( s.a.)…" ( p. 131).
          
Mihai Botez a fost un disident român de tip Adam Michnik ( cel care a preferat închisoarea comunistă unui exil aurit pe Coasta de Azur, aşa cum mărturiseşte în excelentul său volum Scrisori din închisoare). A crezut sincer că dictatura poate fi privită în ochi, aici, în ţară şi înfruntată cu argumentele bunului simţ şi ale lucidităţii analitice. Spre deosebire de prietenul şi corespondentul său Vlad Georgescu, Mihai Botez a avut şansa să trăiască miracolul prăbuşirii comunismului şi chiar să devină ambasadorul României în Statele Unite ale Americii. La fel ca Adam Michnik, Mihai Botez s-a implicat foarte nuanţat în realitatea politică post-comunistă, fapt ce a atras mirarea unora şi chiar contestarea violentă a celor care s-au trezit după revoluţie anticomunişti puri şi duri. Este o ironie a sorţii ca cel care a înfruntat singur vreme de aproape un deceniu dictatura comunistă, plătind ( cred că nu e greşit să spunem) cu viaţa gestul său, să fie acuzat de neo-, cripto-comunism de unii care în ultimii ani ai regimului Ceauşescu s-au distins, eventual, prin curajul de a asculta la radio şi a comenta în şoaptă ultimele luări de poziţie ale lui… Mihai Botez.
          
Mihai Botez este un erou al rezistenţei anticomuniste care merită întregul şi, vai, atît de vinovatul nostru respect.
          
Mihai Botez, Scrisori către Vlad Georgescu, Cuvînt înainte de Nicolae Manolescu, "Gînduri despre fratele meu" şi notă asupra ediţiei de Viorica Oancea, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, 174 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara