Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Sinele si lumea de Tudorel Urian

Un poet de o factură cu totul specială de la sfârşitul anilor '80, despre care astăzi nu se mai vorbeşte deloc, este Radu R. Şerban. Născut în 1953 şi decedat prematur în 1991, Radu R. Şerban, fiul compozitorului omonim, aparţine biologic faimoasei generaţii optzeciste, dar aproape nimic din lirica sa nu trimite cu gândul la artele poetice ale lui Cărtărescu, Muşina & comp. Structural, poezia sa descinde din Blaga şi Doinaş, iar ca imaginar se situează exact la polul opus al poeziei optzeciste. Nimic nu este mai străin viziunii lui Radu R. Şerban asupra poeziei decât banalul, cenuşiul cotidian, trăirea soft, intertextualitatea ironică, aluziile culturale transparente, coborârea limbajului poetic la nivelul străzii, viziunea în cheie minoră asupra lumii şi echivalenţele ei stilistice. Adică, exact elementele care conferă identitate liricii pionierilor postmodernismului românesc. Deşi, a fost mai mult decât familiarizat cu literatura postmodernă (s-a ocupat, printre primii la noi, de traducerea unor autori consideraţi stâlpi ai prozei postmoderne, precum John Barth sau Thomas Pyncheon), Radu R. Şerban a optat în lirica proprie pentru cu totul alte modele. Se simte, în scrisul său, influenţa gândirii lui Nietzsche, dar şi a altor autori cu care poetul are vădite afinităţi. Unii sunt amintiţi în dedicaţii sau chiar în textul poemului (William Blake, Kafka, Cehov, Shakespeare, Labiş), la alţii trimiterile sunt indirecte şi ţin de o anumită viziune asupra lumii (Kierkegaard, Blaga, Dostoievski) sau de un tip de retorică poetică (Hölderlin). ditura Paralela 45 (a cărei serie de antologii poetice merită toate laudele) oferă un excelent prilej de recuperare a operei acestui poet despre care s-a vorbit foarte puţin. Antologia Înmires­matele prăpăstii (titlul cărţii este inspirat de poemul omonim) însumează cele două volume publicate de autor în timpul vieţii, Troienii (1985) şi Lumina şi uitarea (1989), precum şi un consistent grupaj de poeme postume, Măştile de sticlă. La sfârşitul anilor '80, când au apărut aceste cărţi, toate reflectoarele criticii literare erau îndreptate spre noile vedete ale deja celebrului curent optzecist. Volumele lui Radu R. Şerban, nefăcând parte din curent, au trecut, de aceea, aproape neobservate. Moartea prematură a poetului, în iunie 1991 (la numai 38 de ani), a făcut ca referineţele la opera sa să devină practic inexistente. De altfel, în mod oarecum surprinzător faţă de specificul seriei de antologii de autor a Editurii Paralela 45, cartea lui Radu R. Şerban conţine doar o prefaţă a Monicăi Pillat (e drept, excepţională) şi o postfaţă a Domnicăi Şerban (o utilă trecere în revistă a evenimentelor care au marcat scurta viaţă a poetului), dar nici un fel de referinţe critice. Păcat, pentru că ar fi fost util de văzut cum a fost primită de critica literară de la sfârşitul anilor '80 această poezie rămasă fidelă marilor modele şi aflată în răspăr cu moda poetică a timpului. De factură expresionistă, posedând o "exuberanţă narativă încifrată" (Monica Pillat), în care imaginile - unele foarte violente - se revarsă în torente, copleşind cititorul, poezia lui Radu R. Şerban este una a întrebărilor fundamentale privind locul şi rostul Eu-lui poetic în construcţia proteică, atotcuprinzătoare şi uneori contradictorie a Universului. Sinele faţă cu lumea, uimirea în faţa măreţiei (chiar şi în rău) Universului, căutarea propriei identităţi într-o lume agitată, în continuă transformare, sunt principalele obsesii ale poetului. Iar pentru a afla răspunsuri se raportează la înţelepciunea lumii vii, la faptele şi lucrurile pe care le vede în jurul său, dar şi la învăţăturile din cărţi. Explicit sau implicit, poetul trimite la judecăţi filosofice de mare notorietate, dar şi la adevărul unor opere de ficţiune, şi ele în măsură să ofere un nou unghi de a privi lumea şi, implicit, o altă şansă de a-i surprinde şi de a-i înţelege esenţa. Iar ochiul său este cel al unui pictor expresionist. Extrem de interesant este regimul dedicaţiilor în poezia lui Radu R. Şerban. În anumite situaţii, dedicaţia este un clin d'oeil, adresat persoanei în cauză, sugerează un model uman care stă la baza construcţiei poemului. Din această categorie face parte poemul Rătăcitule, dedicat lui Nicolae Velea şi scris, foarte probabil, la moartea prozatorului: "Rătăcitule, aminteşte-ţi toate străzile/ Pe care ai păşit printre case părăsite,/ Aminteşte-ţi covoarele roase şi lăzile,/ Scaunele frânte sub greutăţi infinite.// Aminteşte-ţi de păsările care nu te vedeau/ Şi-n zborul lor te loveau nevoind./ Aminteşte-ţi de cei ce iubeau şi urau,/ Aminteşte-ţi cum vremurile treceau viscolind.// (...)". În partea a doua a poemului, din mers, pe neobservate, apelul la amintire se întoarce spre sine, amintirile celuilalt devin o cale de înţelegere a propriei vieţi şi, pentru o clipă, apare chiar ispita ca, în lumina lor, Eu-l poetic să îşi ghicească propriul viitor: "Aminteşte-ţi,/ aminteşte-mi./ Eu sunt doar un nor,/ Tu eşti pământul răsturnat şi viteaz,/ Aminteşte-mi cu cine am să mă-nsor:/ Cu părelnica apă, cu frunza ce-am strivit-o de necaz sub picior?/ Aminteşte-mi. Încă nu pot să cred,/ Sunt în oraş sau la ţară?/ A trecut oare un domn sau un ied?.../ Dar neştiinţa mea nu e prima oară,/ Tocmai de aceea te cred.// Dar aminteşte-mi, aminteşte-ţi/ E seară". Alteori, dedicaţia este o trimitere spre o operă concretă a celui în cauză. Poemul Tribunalul, şi mai ales dedicaţia sa, Citin­du-l pe Kafka, trimite, evident, cu gândul la romanul Procesul. Iar atmosfera sumbră din versurile lui Radu R. Şerban nu mai lasă nici un fel de dubiu în privinţa modelului livresc: "El, tribunalul, nu are tărâm/ Statornic, însă are veşnicie./ În timp iar nu în spaţii el trăieşte./ În tribunal se-ncurcă mii de săli/ Şi coridoare, trepte fără număr/ Şi vine toamna, iarna primăvara/ Şi vin şi anotimpuri neştiute,/ Mătasea zilelor se desfăşoară/ Prin coridoare şi prin săli, pe scări,/ Timpul pătrunde-n inimile toate/ De avocaţi şi de judecători,/ De reclamanţi şi de pârâţi de-asemeni." De fiecare dată însă dedicaţia oferă o cheie de lectură, completează informaţia textului cu elemente ce ţin de memoria culturală a cititorului, fapt ce conferă mai multă consistenţă mesajului. Se întâmplă adesea ca, citind din creaţia unui scriitor care a murit tânăr, să fim tentaţi să căutăm în operă semnele morţii. În cazul lui Radu R. Şerban, acestea abundă, constituie o adevărată obsesie. Fapt cumva surprinzător, pentru că nimic nu anunţa sfârşitul prematur al scriitorului. De altfel, într-o Artă poetică, publicată în volumul Lumina şi uitarea, Radu R. Şerban susţine că poezia se naşte din combinaţia apei cu moartea şi lumina. Apa poate să însemne curgerea inexorabilă, inclusiv trecerea timpului, dar şi tiparele fixe, limitele unei existenţe ("Suntem ca râurile: malul stâng/şi malul drept în matcă se supun"). În plus ea este mediul încărcat de mister din care se naşte viaţa, dar care poate aduce şi moartea. Lumina, la rândul ei, înseamnă iluminare a spiritului, dar şi elementul care poate pune în evidenţă obiecte sau fapte semnificative. Lumina poate aduce ordine, logică, certitudine. Ea se află într-o permanentă luptă cu întunericul (alteori, cu orbirea) şi o imagine impresionantă este cea a fulgerului sfredelind muntele cu lumina sa. În anul 1985, cel al debutului său editorial, Radu R. Şerban avea puţin peste 30 de ani. Nimic din ezitările începutului nu se simte însă în scrisul său. Este un poet pe deplin format, cu mâna sigură şi o cultură impresionantă, pe care o topeşte firesc în substanţa unor poeme de mare forţă. Pictura şi poezia îşi dau mâna în scrisul său, aşa cum foarte bine spune Monica Pillat: "... amintind în începuturile sale de formula baladescă a lui Ştefan Augustin Doinaş, poezia lui Radu R. Şerban este profund muzicală, exprimarea lirică apropiindu-se de virtuţile incantaţiei. Arta sa exercită asupra cititorului o dublă fascinaţie: prin văz şi prin auz". Erudit şi rafinat, Radu R. Şerban a rămas, din cauza sfârşitului său prematur, la stadiul de speranţă a poeziei româneşti. Citită astăzi, lirica sa oferă revelaţia unei surprinzătoare alternative la literatura optzecistă şi completează tabloul poeziei româneşti din anii de sfârşit ai regimului comunist.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara