I. Antropocentrism şi
experienţă individuală

Vreme de şase luni, Galeria Luchian 12 a găzduit expoziţia de pictură şi desen, intitulată Ipostaze, a tinerei artiste Daniela Chirion. Cea de-a doua sa expoziţie personală, după Kakemono şi autoportrete de la Galeria Cuhnia a Palatului Mogoşoaia, Ipostaze reprezintă un moment decisiv în cariera pictoriţei şi, poate, chiar în destinul său artistic. Deşi o expoziţie curentă, de etapă, fără nici o altă miză declarată în afara aceleia de autoevaluare şi de confruntare directă cu un public real, diversificat inevitabil şi fără a avea, în mod necesar, acelaşi nivel de înţelegere a unei forme artistice, ea reprezintă, de fapt, un rezumat al unei călătorii profunde, aproape mistice, în interiorul unui motiv plastic, şi nu numai, de o complexitate unică - anume chipul uman. Pe un spaţiu aparent restrîns, de doar cincizeci şi trei de lucrări, printre care şi foarte multe desene pregătitoare, Daniela Chirion ia în posesie această realitate inepuizabilă, o cercetează şi, mai apoi, oferă privitorului propriile sale variante plastice de înţelegere şi de analiză. Trei ipostaze bine individualizate, însă foarte greu de disociat la o privire fugară, alcătuiesc proiectul artistic al pictoriţei, îi circumscriu cîmpul conceptual şi definesc perspectiva morală a reprezentărilor sale: autoportretul, portretul şi cuplul om/animal. Chiar dacă ordinea lor cronologică, în enunţurile explicite ale artistei, este aceasta, în logica unei lecturi obiective, dacă îi putem spune aşa, ordinea ar fi exact inversă, adică om/animal, portret şi autoportret. Deşi, la prima vedere, acest aspect nu pare a avea o prea mare importanţă, la o analiză mai atentă el îşi dezvăluie întregul său cîmp de semnificaţii. Percepţia exterioară a unei asemenea succesiuni priveşte omul în general, priveşte specia, dinamica acesteia de la genul proxim al vieţii articulate, cuplul om/animal, la individualizarea umanului, portretul, şi pînă la conştiinţa de sine, adică autoportretul. Lectura de acest tip, una documentar-historistă, trimite inevitabil către un antropocentrism cultural, către o viziune oarecum abstractă în care categoria excede fiinţa concretă, chipul ireductibil, ceea ce, în mod evident, nu are cum să ilustreze şi perspectiva autoarei. Iar acest lucru reiese foarte clar din însăşi cronologia formelor, autoportretele fiind cele mai timpurii, apoi urmează portretele pentru ca, în final, să apară tema ceva mai extinsă care priveşte relaţia om/animal. În această succesiune, perspectiva se schimbă în mod radical, iar accentul nu mai cade pe umanitate, pe specie, ci pe individ, pe experienţa nemijlocită a omului concret. Antropocentrismul Danielei Chirion devine, prin mijlocirea proprei sale experienţe, un itinerariu iniţiatic al Eu-lui ireductibil. Autoportretul, prima treaptă a cunoaşterii, semnifică cea mai importantă experienţă post uterină, aceea a descoperirii de sine, a revelaţiei propriei persoane. Urmează, apoi, portretul, adică descoperirea celuilalt, revelaţia alterităţii, pentru ca, finalmente, prin cuplul om/animal să avem treapta integrării în lume, cu alte cuvinte, revelaţia speciei şi a izomorfismului vieţii sugerat prin două dintre ipostazele sale. Spre deosebire, aşadar, de lectura exterioară, de aceea care priveşte evoluţia umanului pînă la dobîndirea conştiinţei de sine, lectura interioară pe care o propune artista priveşte propria sa creştere, maturizarea privirii pînă la dobîndirea conştiinţei asupra lumii în care se înscrie şi existenţa ei individuală. Stabilirea acestei succesiuni nu înseamnă şi o cronologie rigidă a fiecărei lucrări luate în parte, ca şi cum într-o anumită etapă ar fi fost realizate numai autoportrete, în următoarea doar portrete, iar în cea de-a treia doar imagini cu oameni şi animale. în ciuda faptului că unele autoportrete sînt realizate ceva mai tîrziu, sau anumite portrete derivă din studiul compoziţiilor cu animale, ordinea conceptuală şi cronologică a temelor nu suportă, în esenţă, nici o modificare.

II. Observaţie, cercetare şi limitele imaginaţiei

Dacă meditaţia generală, discursul interior şi coagularea ideilor se înscriu cu destulă exactitate în scenariul deja prezentat, abordarea plastică a Danielei Chirion reprezintă cu adevărat o provocare majoră pentru privitorul de astăzi. Aparent previzibilă, uşor de contextualizat în istoria artei şi a imaginii, în general, prin chiar caracterul său figurativ, această pictură trebuie privită ca moment în sine, ca fenomen irepetabil, şi nu ca resuscitare a unor modele culturale deja consumate. Descoperind lumea, Daniela Chirion descoperă forma, iar această des­coperire este consecinţa unei observaţii directe, a unei documentări la sursă, mediul cultural nefiind de­cît un catalizator al limbajului. Combinaţie foarte specială de rigoare şi de reverie, de acurateţe geometrică şi de pre­dispoziţie pentru visare în absolut, cu o tenacitate de lup­tător gata oricînd să-şi testeze limitele şi cu o capacitate de a vibra în faţa lumii pînă în pragul disoluţiei, artista îşi găseşte suficiente argumente în lumea creată şi în pro­priile sale imponderabile sufleteşti, ceea ce o face inaptă să recurgă la promisiunile imaginarului şi la jocurile lui combinatorii. Pentru ea culoarea nu este o realitate în sine, un univers definit care funcţionează prin propria sa mecanică, aşa cum a fost înţeleasă de multe ori în uto­piile puriste, ci o epifanie, o imponderabilă întrupată în punc­tul de intersecţie al geometriei cu lumina. Constructor prin vocaţie şi prin intenţii, cu eşafodaje puternice şi cu cer­cetări profunde şi extinse de-a lungul unui număr ha­lucinant de schiţe pregătitoare, negociind cu rigiditatea şi cu mecanismele severe ale formei pînă cînd acestea de­vin mlădioase şi docile, Daniela Chirion defineşte finalmente construcţia plastică prin tonuri şi prin tuşe de o sensibilitate şi de o forţă afectivă ieşite din co­mun. Sub acest enorm impact sufletesc, geometria devine imponderabilă şi fremătătoare, în vreme ce tonul şi gestul, aparent diafane şi vibratile, capătă masă, volum şi pondere gravitaţională. Amestec contradictoriu de ingenuitate şi premeditare, de vigoare şi de fragilitate, de realitate nemijlocită şi de coduri culturale bine filtrate, manifestîndu-se în spaţiul unei pure plasticităţi, dar mereu bîntuită de o epică subliminală, pe jumătate feerică, pe jumătate metafizică, pictura Danielei Chirion, cel puţin aşa cum se dezvăluie ea astăzi, este un foarte special experiment plastic, dar unul care vizează interioritatea imaginii şi nicidecum materialitatea ei. Aceste Ipostaze, care aglutinează trei vîrste ale formei şi trei etape ale conştiinţei de sine a pictoriţei, au şi o subtilă trimitere în viitor: un portret realizat în valori, aproape de alb/negru, un clar/obscur de factură nouă care, după toate aparenţele, va accentua componenta afectiv-existenţială, va spori misterul imaginii şi va contura mai sonor haloul metafizic.