Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Simone de Beauvoir - Memoriile unei fete cuminţi de ---

Primul şi cel mai celebru dintre cele patru volume autobiografice ale scriitoarei Simone de Beauvoir, Mémoires d’une jeune fille rangée, apare la Editura Humanitas într-o nouă traducere românească semnată de Ioana Ilie. Precedentele traduceri, publicate sub titlul Amintirile unei fete cuminţi, au aparţinut Andei Boldur (ELU, Bucureşti, 1965) şi Ancăi- Domnica Ilea (Editura de Vest, Timişoara, 1991). Spre sfârşitul cărţii, care cuprinde biografia lui Simone de Beauvoir (1908- 1986) din copilărie până la 20 de ani, este evocat Jean-Paul Sartre, cu care autoarea a avut o îndelungată relaţie; iubirea lor necesară, cum a numit-o Sartre spre a o deosebi de numeroasele iubiri contingente ale amândurora, a fost dublată de o profundă legătură intelectuală, aşa cum reiese şi din fragmentul care urmează.
A doua zi, am plecat spre Sorbona cu inima bătând să-mi spargă pieptul; m-am întâlnit cu Sartre la poartă: eram admisă, ca şi Nizan, ca şi el. Herbaud căzuse. A plecat din Paris în aceeaşi seară, fără să-l fi revăzut. „Spune-i lui Castor că-i doresc toată fericirea din lume”, i-a scris lui Sartre într- un bilet prin care îl anunţa că pleacă. A reapărut după o săptămână şi doar pentru o zi. M-a dus la Balzar. „Ce vrei să comanzi?”, m-a întrebat el; a adăugat: „Pe vremea mea, voiai limonadă. – E tot vremea dumitale”, i-am spus. A surâs: „E ceea ce voiam să te aud spunând.” Dar ştiam amândoi că minţisem.

„De azi înainte, rămâi pe mâna mea”, îmi spusese Sartre când mă anunţase că am fost admisă. Îi plăceau prieteniile feminine. Prima dată când îl văzusem la Sorbona purta o pălărie şi discuta aprins cu o candidată la agregare, mare şi deşălată, pe care am găsit-o foarte nasoală; îi displăcuse şi lui; se împrietenise cu alta, mai drăguţă, dar care îi făcea tot felul de încurcături, aşa că se certase rapid cu ea. Când Herbaud îi vorbise despre mine, voise imediat să mă cunoască şi acum era foarte bucuros să mă acapareze; iar mie mi se părea acum că timpul pe care nu-l petreceam cu el era timp pierdut. În timpul celor 15 zile cât a durat perioada examenelor orale, nu ne-am despărţit decât ca să dormim. Ne duceam la Sorbona să dăm probele şi să ascultăm lecţiile colegilor noştri. Ieşeam împreună cu soţii Nizan. Beam câte ceva la Balzar cu Aron, care-şi făcea stagiul militar la meteorologie, sau cu Polizer, care se înscrisese în partidul comunist. Cel mai des ne plimbam singuri, doar noi doi. Pe cheiurile Senei, Sartre îmi cumpăra fascicule din Pardaillan şi Fantomas pe care le prefera, fără discuţie, Corespondenţei dintre Rivière şi Fournier; seara mă ducea să văd filme cu cow-boy, pentru care făcusem o pasiune de neofită, căci eram mai degrabă obişnuită cu filmele abstracte şi cu cele de artă. Vorbeam ore în şir pe terasele cafenelelor sau la Falstaff, bând cocktailuri.
„Gândeşte tot timpul”, îmi spusese Herbaud. Asta nu însemna că emitea permanent formule şi teorii: îi era groază de pedanteria ridicolă. Dar mintea lui era într-o permanentă alertă. Nu ştia ce înseamnă toropeala, somnolenţa, sustragerea, eschivarea, relaşul, prudenţa, respectul. Era interesat de tot şi nu lua nimic de-a gata. Când era faţă în faţă cu un lucru, îl privea în loc să-l escamoteze printr-un mit, un cuvânt, o impresie, o idee preconcepută; nu-l părăsea înainte de a-i înţelege toate detaliile, semnificaţiile multiple. Nu se întreba ce trebuie gândit, ce ar fi spiritual sau inteligent să gândeşti: ci doar ceea ce gândea el. De aceea îi decepţiona pe esteţii lacomi de eleganţă manifestă. Cu doi ani înainte, ascultându-i o expunere, Riesmann, pe care îl impresiona logomania lui Baruzi, îmi spusese cu tristeţe: „Nu are geniu!” În timpul unei lecţii despre „clasificare”, scrupuloasa lui bună-credinţă ne pusese răbdarea la încercare: a sfârşit prin a ne captiva. Prezenta totdeauna interes pentru oamenii care nu respingeau noutatea, întrucât, neurmărind să fie original, nu cădea în nici un tip de conformism. Îndârjită, sinceră, atenţia lui surprindea esenţa vie a tuturor lucrurilor. Ce strâmtă era mica mea lume faţă de acel univers abundent! Mai târziu doar unii nebuni aveau să mă facă să simt o smerenie asemănătoare, atunci când descopereau într-o petală de trandafir o întreagă înlănţuire de intrigi tenebroase.
Vorbeam despre o mulţime de lucruri, dar mai ales despre ceea ce mă interesa cel mai mult: despre mine. Când ceilalţi aveau pretenţia că mă explică, mă anexau de fapt lumii lor, ceea ce mă irita; spre deosebire de ei, Sartre încerca să mă aşeze în propriul meu sistem, mă înţelegea din perspectiva propriilor mele valori şi proiecte. Când i-am spus povestea mea cu Jacques, m-a ascultat fără mare interes; poate că unei femei crescute aşa cum fusesem eu îi era greu să evite căsătoria: el însă nu avea o părere prea bună despre căsătorie. În orice caz, trebuia să păstrez ce era mai demn de respect în mine: dorinţa de libertate, dragostea de viaţă, curiozitatea şi voinţa de a scrie. Nu s-a mărginit să mă îndemne să perseverez în acest sens, s-a oferit să mă ajute. Mai în vârstă ca mine cu doi ani – doi ani de care profitase la maximum –, cu un start mult mai timpuriu şi mai bun decât al meu, ştia mai multe despre orice: dar adevărata lui superioritate, de care era conştient şi care mie îmi sărea în ochi, era pasiunea calmă şi îndârjită ce-l împingea către viitoarele lui cărţi. Altădată, dispreţuiam copiii care jucau crochet sau studiau cu mai puţină ardoare decât mine; iată că întâlnisem pe cineva în ochii căruia pornirile mele pătimaşe păreau sfioase. Într-adevăr, în comparaţie cu el, înflăcărările mele erau călduţe! Mă crezusem o fiinţă de excepţie pentru că nu concepeam să trăiesc fără să scriu: el nu trăia decât ca să scrie.
Bineînţeles, nu avea de gând să-şi petreacă viaţa într-un birou; ura rutina şi ierarhiile, cariera, căminul, drepturile şi îndatoririle, toată partea ponderată a vieţii. Accepta greu ideea de a avea o meserie, colegi, superiori, reguli de urmat şi de impus; nu avea să devină nicicând un tată de familie, nici măcar nu avea să se însoare. Cu romantismul epocii şi al celor 23 de ani ai săi, visa călătorii în locuri îndepărtate: la Constantinopol, ar fraterniza cu docherii; s-ar îmbăta în spelunci cu proxeneţii; ar face înconjurul lumii, astfel încât nici paria societăţii din Indii, nici popii de la muntele Athos, nici pescarii din Terra Nova n-ar mai avea secrete pentru el. Nu ar prinde rădăcini nicăieri, nu s-ar încărca defel cu ceva care să-i aparţină: nu ca să rămână în mod inutil disponibil, ci ca să poată depune mărturie pentru orice. Toate aceste experienţe trebuiau să folosească operei sale; le îndepărta categoric pe cele care i-ar fi scăzut valoarea. Am purtat discuţii clare pe această temă. Cel puţin teoretic, eram admiratoarea marelui desfrâu, a vieţii trăite primejdios, a celor rătăciţi, a excesului de alcool, de drog, de pasiune. Sartre afirma că, dacă ai ceva de spus, orice irosire este o crimă. Opera de artă, opera literară, reprezenta în ochii săi un scop absolut; purta în sine raţiunea ei de a fi, cea a creatorului său, ba poate chiar – nu o spunea, dar bănuiam că e convins de acest lucru – raţiunea de a fi a întregului univers. Contestările metafizice îl făceau să ridice din umeri. Era interesat de problemele politice şi sociale, avea simpatie pentru poziţia lui Nizan; dar treaba lui era să scrie, celelalte lucruri veneau abia după. De altfel, era pe atunci mai mult anarhist decât revoluţionar; considera că societatea, aşa cum este, e detestabilă, dar nu detesta s-o deteste; ceea ce el numea „estetică de opoziţie” se potrivea foarte bine cu existenţa imbecililor şi a ticăloşilor, ba chiar avea nevoie de ea: dacă n-ar fi avut nimic de doborât, nimic de combătut, literatura n-ar fi însemnat mare lucru.
Cu unele mici deosebiri, am constatat că exista o mare înrudire între atitudinea lui şi a mea. În ambiţiile sale nu exista nimic monden. Îmi reproşa vocabularul spiritualist, dar şi el căuta în literatură o salvare; cărţile introduceau în lumea aceasta jalnic de contingentă o necesitate care se răsfrângea asupra autorului lor; anumite lucruri trebuiau spuse doar de acesta, şi astfel el îşi găsea pe deplin îndreptăţirea. Era suficient de tânăr pentru a se înduioşa de propria-i soartă ascultând o melodie interpretată la saxofon după ce băuse trei pahare de Martini; dar, dacă ar fi fost cu adevărat necesar, ar fi acceptat să păstreze anonimatul: important era doar triumful ideilor lui, nu succesul său personal. Nu-şi spunea niciodată – aşa cum mi se întâmplase mie să-mi spun – că este „cineva”, că e „valoros”; dar considera că unele adevăruri importante – poate ajungea să creadă că însuşi Adevărul – i se dezvăluiseră şi că misiunea sa era să le impună lumii. În caietele lui cu note, pe care mi le-a arătat, în discuţiile şi chiar în lucrările lui studenţeşti, susţinea cu tărie un ansamblu de idei cu a căror originalitate şi coerenţă îşi uimea prietenii. Făcuse o expunere sistematică pe această temă cu ocazia unei „Anchete în rândul studenţilor de astăzi”, iniţiată de „Les Nouvelles littéraires”. „Am primit de la J.-P.Sartre pagini remarcabile”, scrisese Roland Alix prezentându-i răspunsul, din care a publicat ample citate; într-adevăr, se desprindea de-acolo o întreagă filozofie, fără legătură cu ceea ce se învăţa la Sorbona:
„Este un paradox al spiritului faptul că omul, a cărui preocupare este să creeze necesarul, nu se poate ridica pe sine însuşi la nivelul fiinţei, precum acei ghicitori care prezic viitorul pentru alţii, nu pentru ei. Iată de ce văd în adâncul fiinţei umane, ca şi în cel al naturii, tristeţea şi plictisul. Nu este vorba de faptul că omul nu s-ar gândi pe sine ca pe o fiinţă. Dimpotrivă, face toate eforturile în acest sens. De aici vine Binele şi vine Răul, idei ale omului acţionând asupra omului. Idei zadarnice. Tot o idee zadarnică este şi acel determinism care, în mod ciudat, încearcă să realizeze sinteza între existenţă şi fiinţă. Suntem cât se poate de liberi, dar suntem neputincioşi... În rest, voinţa de putere, acţiunea, viaţa nu sunt decât ideologii deşarte. Nu există nicăieri voinţa de putere. Totul este mult prea şubred: toate lucrurile tind către moarte. Mai ales aventura este o amăgire, vreau să spun acea credinţă în nişte legături necesare şi care totuşi există. Aventurierul este un determinist inconsecvent care se crede liber.” Comparând generaţia sa cu cea precedentă, Sartre conchidea: „Suntem mai nefericiţi, dar mai simpatici.”
Ultima frază m-a făcut să râd; dar, vorbind cu Sartre, am întrezărit întreaga bogăţie a ceea ce el numea „teoria contingenţei”, în care se aflau deja, în germene, ideile lui asupra fiinţei, existenţei, necesităţii, libertăţii. Am avut convingerea că într-o zi va scrie o operă filozofică importantă. Doar că el nu-şi făcea sarcina deloc uşoară, căci nu avea intenţia să compună un tratat teoretic, conform regulilor tradiţionale. Îi iubea în egală măsură pe Stendhal şi pe Spinoza şi refuza să despartă filozofia de literatură. În viziunea sa, Contingenţa nu era o noţiune abstractă, ci o dimensiune reală a lumii: trebuiau folosite toate resursele artei pentru a revela inimii acea „slăbiciune” secretă pe care o întrezărea în om şi în lucruri. La vremea aceea era o încercare de-a dreptul insolită; era imposibil să se inspire din vreo modă, din vreun model: pe cât mă şocase gândirea lui Sartre prin maturitatea ei, pe atât de surprinsă am fost de stângăcia cu care o exprima; pentru a-i sublinia adevărul unic, recursese la mit. În Er l’Arménien apela la zei şi la titani: sub acest veşmânt vetust, teoriile lui îşi pierdeau causticitatea. Îşi dădea seama de această neîndemânare, dar nu se neliniştea; oricum, nici o reuşită nu ar fi fost suficientă pentru a edifica iraţionala lui încredere în viitor. Ştia ce voia să facă şi avea viaţa în faţa lui: până la urmă, va reuşi. Nu mă îndoiam nici o clipă: vigoarea lui, buna dispoziţie aveau să reziste oricăror încercări. În mod vădit, siguranţa lui avea la bază o hotărâre atât de fermă, încât, într-o zi, într-un fel sau în altul, aceasta urma să dea roade.
Pentru prima oară în viaţă mă simţeam dominată intelectual de cineva. Mult mai în vârstă decât mine, Garric, Nodier îmi impuseseră respect: dar de la distanţă, vag, fără să mă confrunt cu ei. Zi de zi şi cât era ziua de lungă, îmi măsuram forţele cu Sartre şi, în discuţiile noastre, nu reuşeam să mă impun. Într-o dimineaţă, în Luxembourg, lângă fântâna Medicis, i-am expus acea morală pluralistă pe care o construisem pentru a justifica prezenţa celor pe care îi iubeam, dar cu care nu voiam să semăn: mi-a făcut-o bucăţi. Ţineam la ea, pentru că mă îndreptăţea să-i dau inimii mele rolul de arbitru al binelui şi răului; am luptat timp de trei ore. A trebuit să mă dau bătută; între altele, mi-am dat seama în timpul discuţiei că multe dintre opiniile mele se sprijineau pe preconcepţii, pe rea-credinţă sau neatenţie, că raţionamentele mele şchiopătau, că ideile îmi erau neclare. „Nu mai sunt sigură de ceea ce gândesc, nici măcar de faptul că gândesc”, am notat, descumpănită. Nu era vorba de amor propriu. Eram mai mult curioasă decât mândră, îmi plăcea mai mult să învăţ decât să strălucesc. Totuşi, după atâţia ani de singurătate trufaşă, constatarea că nu eram nici unica, nici prima, ci o fiinţă printre altele şi, dintr-odată, nesigură pe capacităţile sale, era chiar un eveniment. Căci Sartre nu era singurul care mă punea în situaţia de a fi modestă: Nizan, Aron, Polizer aveau, faţă de mine, un avans considerabil. Pregătisem examenul la repezeală: cultura lor era mai solidă decât a mea, erau la curent cu o mulţime de noutăţi pe care eu nu le cunoşteam, aveau exerciţiul discuţiei; mie îmi lipseau mai ales metoda şi perspectiva; pentru mine, universul intelectual era o imensă harababură în care mă orientam pe bâjbâite; căutarea lor era, cel puţin în mare, orientată. Între ei existau deja diferenţe mari de opinie; lui Aron i se reproşa îngăduinţa faţă de idealismul lui Brunschvicg; dar toţi suferiseră consecinţe mult mai radicale ca mine de pe urma lui Dumnezeu şi aduseseră filozofia din cer pe pământ. Mă dominau şi prin aceea că ştiau destul de exact ce tip de cărţi doresc să scrie. Eu repetam mereu că „voi spune totul”; era prea mult şi prea puţin. Am descoperit cu nelinişte că romanul ridică mii de probleme pe care nu le bănuisem.
Cu toate acestea, nu m-am descurajat; deodată, viitorul îmi părea mai dificil decât crezusem, dar, în acelaşi timp, era mai real şi mai sigur; în locul unor posibilităţi fără contur, vedeam deschizându- mi-se în faţă un spaţiu bine definit, cu problemele, sarcinile, materialele, instrumentele, osbatcolele sale. Nu mă mai întrebam: ce e de făcut? Totul trebuia făcut; tot ceea ce dorisem cândva să fac: să lupt împotriva greşelilor, să găsesc adevărul, să-l rostesc, să luminez lumea, poate chiar s-o ajut să se schimbe. Voi avea nevoie de timp, de efort pentru a-mi îndeplini fie şi o parte din promisiunile pe care mi le făcusem mie însămi: dar asta nu mă speria. Nimic nu era de-a gata: totul era posibil.
În plus, tocmai mi se oferise o mare şansă: brusc, în faţa acestui viitor nu mai eram singură. Până atunci, bărbaţii la care ţinusem – Jacques şi, într-o măsură mai mică, Herbaud – erau dintr-un alt aluat decât mine; dezinvolţi, evazivi, puţin incoerenţi, marcaţi de un soi de har funest; era imposibil să comunici cu ei fără rezerve. Sartre corespundea exact cu năzuinţa mea de la 15 ani: era jumătatea mea, în care îmi regăseam, aduse la incandescenţă, toate pasiunile. Cu el puteam împărtăşi totul, mereu. Când m-am despărţit de el, la începutul lui august, am ştiut că nu va mai ieşi niciodată din viaţa mea.
Dar, înainte ca aceasta să-şi capete forma definitivă, trebuia să-mi clarific relaţiile cu Jacques.

Traducere din franceză de Ioana Ilie

(În curs de apariţie la Editura Humanitas, în colecţia „Memorii-Jurnale”)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara