Cu mult timp înainte de a fi desemnat capitală culturală europeană, Sibiul era deja cunoscut drept "capitală a jazzului din România". Prestigiul acumulat timp de aproape patru decenii plasează Festivalului internaţional de jazz sibian printre evenimentele de referinţă din domeniu. Graţie, în primul rând, Fundaţiei Pro Art Hermannstadt, coordonate de Titi Schmidt şi Simona Maxim, ediţia din acest an a atins cote valorice comparabile cu modelul montreuxian, pe care organizatorii şi-l asumă deliberat.
"Ostilităţile au fost deschise" în Pavilion 2007 de către jazzmenii locali, mobilizaţi în jurul mereu tânărului baterist Lucian Fabro. L-am recunoscut, cu plăcere şi surpriză, pe pianistul Ciprian Oancea, copilul minune descoperit de fondatorul festivalului sibian, Nicolae Ionescu, prin anii 1980. Apoi, Marius Popp - nume de referinţă al jazzului autohton - a propus un "string project" pe cât de original, pe atât de valoros. În pendant cu cvartetul de coarde, compoziţiile sale îşi revelează latenţe şi frumuseţi inedite. Fără baterie, dar susţinut ritmic de un contrabasist empatic, dinamic şi fantast - pe numele său Arthur Balogh - domnul Popp şi-a manifestat mai bine ca oricând în anii din urmă personalitatea de interpret-creator. Avem de-a face cu un spirit lucid, a cărui incisivitate contrabalansează duioşia inerentă a viorilor, violei şi violoncelului. Rămâne de sperat că acest ciclu compoziţional, numit de Popp "suită de jazz-pamflete", va fi întregit pe viitor.
Dintre marii violonişti pe care i-a dat Franţa jazzului, avurăm şansa de a-l revedea pe Didier Lockwood. Dacă în urmă cu două decenii, la prima sa apariţie sibiană, interpretul lăsa pe alocuri impresia unei virtuozităţi factice, aproape narcisiste, acum constatăm că el a parcurs un real proces de maturaţie, în litera şi spiritul jazzului. În compania brianţilor săi discipoli, fraţii Thomas şi David Enhco (primul la pian & vioară, al doilea la trompetă), sau de unul singur, Lockwood atinge culmi ale extazului violinistic ce l-ar putea eclipsa chiar pe Nigel Kennedy. Totul bazat pe o substanţă muzicală densă, clară şi poetică, nuanţată şi violentă...
Cu un program de compoziţii proprii - imprevizibile, variate, fundamentate însă pe un echilibru de orologiu helvet - s-au prezentat Herbie's Explo 3000. Liderul cvartetului este Herbie Kopf, bas-ghitarist bine cotat atât la el acasă (Zürich), cât şi pe plan european, îndeosebi într-o ţară cu o viguroasă viaţă jazzistică precum Lituania.
Un recital contradictoriu a fost cel al vocalistei Dee Dee Bridgewater. Mizând pe un glorios trecut jazzistic frumoasa interpretă cochetează, de ani buni, cu succesul comercial, pe care nu se sfieşte să-l obţină (era să zic "stoarcă") uneori prin procedee mai curând cabaretistice. Ideea de a-şi alcătui întregul recital din şansonete franţuzeşti a funţionat în doi timpi: piese arhicunoscute din repertoriul unor Trenet, Piaf sau Brel redate liniar-patetic, urmate însă de o ameliorare palpabilă atunci când compoziţiile aparţineau unor autori mai apropiaţi de limbajul jazzului: Claude Nougaro, Leo Ferrer. Un atu bine exploatat de Dee Dee este experienţa ei din sfera dansului, ca şi profesionalismul acompaniatorilor: Ira Coleman/bas, Marc Berthoumieux/acordeon, Jean-Marie Ecay/ghitară, plus bateristul argentinian Minino Garay.
Muzicienilor de culoare le-a fost rezervat un spaţiu consistent în festival. Archie Shepp - corifeu al free-jazzului din anii 1960 - a prins o seară foarte bună la Sibiu 2007. Pe alte scene unde-l văzusem în ultimii ani părea copleşit de oboseală. De data asta însă artistul şi-a alcătuit o formaţie pe măsura complexităţii propriilor capacităţi expresive, ca saxofonist, cântăreţ, recitator: un nonet capabil să concilieze ecouri din Sun Ra sau Art Ensemble of Chicago cu frazările a doi rapperi (Jalal şi Vicelow), fantasmele keyboardistice ale malianului Cheik Tidiane Seck, cele ghitaristice ale francezului Stephane Guéry şi suportul solid al camerunezului Raymond Doumbé la ghitară-bas şi al americanului Steve McCraven la baterie (toţi înveşmântaţi ca pentru un concert al Arkestrei lui Sun Ra). Întregul recital putea fi luat drept o adaptare a sloganului ancient to the future (din epoca mişcării black power) la condiţia tot mai precară a umanităţii post-11septembrie.
Grupul Vox Populi s'a alcătuit în jurul lui Dean Bowman, unul dintre vocaliştii inovativi de pe scena americană actuală. Tehnicile neconvenţionale abundă, însă interpretul nu le absolutizează (aşa cum ne-a obişnuit s'o facă, de pildă, un Phil Minton). Discursul e fragmentat, deconstructivist, dar nu îşi refuză nici momente de jubilaţie pe ritmuri binare, susţinute de puertoricanul Tony Cintron, de conivenţă cu basistul Rael Wesley Grant (vechi aliat al magistrului Sam Rivers!). Marea surpriză a fost, cel puţin pentru subsemnatul, prezenţa în grup a lui D.D. Jackson - nimeni altul decât companionul meu redacţional de la Down Beat, unde ţine o rubrică eseistică. Ştiam că Jackson e unul dintre cei mai apreciaţi pianişti ai generaţiei jazzistice 2000, dar la Sibiu m-a dat gata cu orgiasticele sale fugi pe claviatura reglată să sune ca o orgă Hammond.
Un recital pe care l-aş defini prin sintagma reabilitarea intensităţii subtile a fost cel prezentat de reputatul saxofonist Chico Freeman împreună cu grupul de sorginte caraibeană Iguataca. Încă o mărturie a fascinaţiei exercitate de Cuba asupra jazzmenilor americani! Muzica trăieşte aici prin pulsaţia ritmică, accentele înşelătoare, ambitusul dinamic (de la pianissimo la pasaje de frenezie colectivă), propulsia asigurată de ostinato-urile pianului şi de balansul contrabasistic. Strălucitoare prestaţia celor trei cubanezi - Julio Barretto/baterie, Ivan Bridon/pian şi Felipe Cabrera/contrabas - cărora li se adaugă conguero-ul columbian Rodrigo Rodríguez, capabil să mobilizeze audienţa cu hip-hop-ul său hispanic.
Într-o notă mai puţin cosmopolită şi mai domol-central-european a evoluat cvartetul austriac al trompetistei/fluegelhornistei Michaela Rabitsch şi al ghitaristului Robert Pawlik. Virtuozitatea şi tehnica impecabilă sunt trăsăturile definitorii ale Trio-ului Marian Petrescu din Finlanda. Emigrat de tânăr în acea ţară scandinavă, pianistul îşi asumă condiţia de emul al unor modele precum Oscar Peterson sau Bill Evans. Bravura sa interpretativă mi-l aminteşte, totodată, şi pe irezistibilul Leonid Cijik al anilor 1980. Competent susţinut de parteneri (Mihai Petrescu/contrabas şi britanicul Keith Hall la baterie), Marian Petrescu îi cucereşte pe spectatori prin dexteritate, fluenţă şi nuanţare a expresiei pianistice de factură net calofilă.
O demonstraţie a vitalităţii şcolii poloneze de jazz a reprezentat-o recitalul cvintetului condus de legendarul Zbigniew Namyslowki. Deşi a împlinit şapte decenii de viaţă, "Zbiggy" rămâne imbatabil în mânuirea saxofonului alto, iar în ultimii ani s-a preocupat de cultivarea noilor generaţii. De altfel, trombonistul actualului grup e chiar fiul său, Jacek Namyslowski, iar ceilalţi juni - pianistul Slawomir Jaskulke, bateristul Grzegorz Grzyb şi contrabasistul Michal Baranski - manifestă o impresionantă maturitate şi flexibilitate în tratarea sofisticatelor teme compuse de lider.
Aidoma colegului său polonez, trompetistul Enrico Rava e profund legat de destinul jazzului din patria sa. După o viaţă dedicată acestei muzici, el a devenit - chiar şi pentru autosuficienta scenă transatlantică - un nume de referinţă, unul dintre puţinii artişti capabili să perpetueze moştenirea milesdavisiană. Nu necesarmente întru literă, ci mai cu seamă întru spirit. Mult-aşteptatul recital Rava de la Sibiu ne-a adus şi revelaţia altor patru muzicieni de talie mondială, chiar dacă dintr'o generaţie mult mai tânără: Gianlucca Petrella/trombon, Andrea Pozza/pian, Rosario Bonaccorso/bas şi Emanuele Maniscalco/baterie. O revărsare de melodicitate, specific peninsulară, evidenţiind valenţele melodic-timbrale ale celor două instrumente de alamă protagoniste. Dar şi o admirabilă capacitate de interrelaţionare, schimburi rapide de idei, cu humorul lor subiacent.
Grandiosul final a aparţinut celebrei Vienna Art Orchestra şi a coincis cu aniversarea (la 19 mai 2007) a trei decenii de la înfiinţarea ansamblului păstorit de Mathias Ruegg. Carieră ce sfidează vicisitudinile unei epoci deloc faste pentru formatul big band. Se ştie că VAO a transfigurat cu maxim rafinament jazzistic lucrări de Mozart, Schubert, Verdi, Wagner, Strauss, Satie, Gershwin şi mulţi alţii, devenind un instrument suplu pentru gândirea dirijorului /compozitorului/aranjorului din fruntea sa. Cred că alegerea programului intitulat Duke Ellington the Sound of Love a fost soluţia optimă pentru Sibiu. Orchestra ne-a purtat pe aripi invizibile, într-un vârtej muzical peste spaţiu şi timp (cum ar fi zis poetul Jazz-band-ului pentru nunţile necesare, Ion Barbu), spre Olimpul artei supreme. Toţi membrii VAO posedă virtuţi de mari improvizatori, dar şi nobila aptitudine (la limita umilinţei) de a se contopi în efortul colectiv. Nu dispun de spaţiu pentru fiecare în parte, dar sunt dator să elogiez măcar câteva contribuţii individuale la acest triumf: trompetistul Juraj Bartos (actualmente jazzmanul numărul unu al Slovaciei), Herwig Gradischnig la sax bariton, Harry Sokal la instrumente cu ancie, Hans Strasser/contrabas, Mario Gonzi/baterie, Matthieu Michel/trompetă, Anna Lauvergnac/voce, Nico Gori/clarinet, Ed Partyka, Adrian Mears şi Robert Bachner - din eclatanta secţiune de tromboni. Această celebrare a virtuţilor big band-ului va rămâne cu siguranţă printre momentele inubliabile din istoria festivalului sibian. Păcat că, dintre atâtea televiziuni ce ne mănâncă viaţa, nu s-a găsit măcar una să imortalizeze evenimentul.