Recenta premieră de balet Romeo și Julieta pe muzica lui Serghei Prokofiev și sub bagheta dirijorală a lui Tiberiu Soare, ne invită nu numai la aprecierea coregrafiei și a interpretării balerinilor de la Opera Națională București, ci mai ales la estimarea distanței la care ne situăm, în acest moment, față de creația shakespeareiană.
Regizorul și coregraful recentei premiere, Renato Zanella, ne îndeamnă chiar spre această perspectivă, declarând că a plasat povestea în Verona zilelor noastre. Este o tendință generală, adoptată astăzi de mulți regizori și coregrafi, aceea de a păstra povestea – căci cel puțin în operă și în dansul de operă nu mai avem capacitatea de-a crea povești – dar a o transpune în ambientul prezentului, sau a altor epoci decât cea în care a fost creată. Reușita sau nereușita spectacolului ține, în acest caz, de priceperea de a da o haină nouă respectivei istorii, neștirbindu-i cu nimic, însă, esența sa etern umană. În ceea ce privește această minunată poveste de iubire, capabilă să depășească oricâte stavili i s-au ivit în cale, create de orgolii, neînțelegeri și ură și să se consume fulgerător într-o singură noapte de dragoste, pentru a se uni apoi în noaptea veșniciei, transpunerea ei a cunoscut mai multe tratări moderne, printre ele cunoscuta West Side Story, în coregrafia lui Jerome Robbins și pe muzica lui Leonard Bernstein, versiunea filmică fiind onorată cu premiul Oscar. Și nu numai această poveste ci și altele au cunoscut astfel de metamorfoze, iar dintre cei care au făcut astfel de transpuneri în actualitate ale unor spectacole tradiționale, putem aminti, spre exemplu, creatori precum Mats Ek, care a conturat noi perspective, de aceeași profunzime, poveștilor din Giselle sau din Frumoasa din pădurea adormită. Procedeul a înregistrat, deci, o destul de indelungată istorie, dar să vedem cum s-a materializat de astă dată.
În timpul primului act al spectacolului Romeo și Julieta, am simțit nevoia să mă încredințez pe mine însămi că privesc un spectacol care se desfășoară pe scena Operei și nu cumva mă uit la televizor, la o emisiune de divertisment, căci mișcarea ținea de acel nivel de exprimare coregrafică. Iar în ceeace privește conturarea personajelor modificările făcute de coregraf mă făceau să nu le mai pot recunoaște. Astfel, Paris, pretendentul la mâna Julietei, agreat de părinții acesteia, când este respins de Julieta o bruschează cu destul de multă violență, gata aproape să o violeze. Doica Julietei după ce reușește să-i transmită lui Romeo scrisoarea Juliete, face un gest obscen, comun vagabonzilor, încântată că și-a dus la îndeplinire misiunea, și repetă gestul și când vine la aplauze, ca nu cumva să nu o recunoască publicul. Doica, o femeie educată, care trebuia să o educe la rândul ei pe Julieta. Stașnic! Chiar și astăzi cred că ar fi fost concediată, totuși, de la o grădiniță sau școală. Lady Capulet și lady Montague, se bat în parte după ce trăiesc momentul de durere al pierderii celor dragi. Și Julieta este mai mult furioasă decât îndurerată când se retrage pe ascuns cu Romeo în camera ei, unde vor trăi unicul lor moment de iubire. Mai întâi dă cu pumnii în el și apoi se îmbrățișează. Dar cel mai mult m-a îndurerat modul cum este conceput personajul lui Mercuțio, în original un subtil și jucăuș prieten al lui Romeo, capabil să-și întâmpine ulterior chiar propria moarte cu un surâs, dar care de astă dată se comporta ca un derbedeu, comportamentul său devenind un fel de marcă a nivelului de exprimare al personajelor tinere. Nu contest faptul că trăim într-o astfel de lume, dar este nevoie să o ridicăm și pe scenă și să coborâm până într-atât comportamentul unor personaje emblematice? Desigur, Shakespeare a scris și despre cele mai abjecte, dar și despre cele mai sublime porniri omenești, dar unghiul din care le-a privit este diferit față de deformările din zilele noastre. Asistăm la o bagatelizare care aduce istorisirile sale, tratate în cheie minoră, la un nivel de subcultură țipătoare, agresivă. Nu mai există subiecte profunde, iubiri sublime, conflicte grave, ci indivizi care se dușmănesc și se lichidează reciproc și cam atât. Reprezentativ pentru aceast ambient socio-cultural evocat de recenta premieră cu Romeo și Julieta este și faptul că un personaj secundar la Shakespeare este împins în prim plan de astă dată, fără justificare pentru substanța subiectului: Rozalinda, iubita lui Romeo, de dinainte ca el să trăiască scurt-circuitul întâlnirii cu Julieta. Cu ea începe spectacolul, singură, în prim plan, într-o rochiță din franjuri lucitoare, și tot ea va reapărea în mai toate scenele de ansamblu, provocând mereu alți tineri. Din unghiul lui Shakespeaare era un personaj secund în această dramă, în care iubirea reală, întensă, depășește toate opreliștile, dar moare sufocată de prejudecăți. În contextul acestui spectacol, devine evident absurdul folosirii săbiilor – armă nobilă – și pentru aceasta s-a găsit un subterfugiu: tinerii din cele două familii rivale din Verona zilelor noastre ( una fiind conservatoare, Capulet, iar cealaltă, liberală!?!, Montague), iau lecții de scrimă, și se înfruntă mai întâi chiar în sala de antrenament, dar până la urmă unul tot nu rezistă înfruntării și Romeo (!) scoate și pistolul și trage în Tibald. Mai sunt și alte modificări ale textului și, în strânsă legătură cu ele, și a folosirii muzicii lui Prokofiev.
O astfel de circumstanță modificată este cea în care prietenele Julietei vin la patul ei, pentru a o însoți ca mireasă, și muzica scrisă de Prokofiev este una jucăușe, iar coregraful a conceput pe ea un dans funerar, prietenele știind deci de moartea Julietei. Frumusețea secvenței stătea tocmai în contrastul dintre jocul lor nevinovat, susținut muzical, și situația dramatică a scenei de care ele nu erau încă conștiente. Culmea ironiei este că totuși compoziția coregrafică a acestui moment, scoasă din context, este reușită. Nu același lucru se poate spune despre duetele de dragoste, al balconului sau al nopții de dragoste, pas de deux-urile în stil neoclasic nefiind partea tare a coregrafului, astfel că el nu reușește să ne transmită poezia și căldura respectivelor momente, cu toată strădania dansatorilor. Dansurile de ansamblu, de la bal sau din piața orașului sunt în schimb ample, dinamice, dar aparțin altei zone, altui nivel, cel al discotecilor, însoțite fiind de altfel în piață și de un DJ. Ar reieși că Romeo îl împușcă în propria sa casă pe un musafir nepoftit, pe Tibald, după ce acesta venise să îl omoare pe Romeo la el acasă și în locul lui îl omoară pe Mercuțio.
Și, înfine, tot legat de modificările libretului și implicit ale coregrafiei, în final va exista un scurt moment în care cei doi iubiți se vor mai regăsi încă în viață – Julieta se trezește după ce Romeo, crezând-o moartă, a luat deja otravă, dar încă trăiește, după care el va muri și ea va sorbi ultimele picături din otrava lui, pentru a-l urma. În acest moment coregraful le-a cerut dansatorilor să fie în primul rând actori, dar în felul acesta doar jocul actoricesc al interpreților rezolvă drama și nu expresia mișcării, deși asta era menirea lui de coregraf. În acord cu concepția regizorală și coregrafică a lui Renato Zanella, atât decorul semnat de Alessandro Camera, cât și costumele pestrițe, care nu mai țin de nici o epocă ale Carlei Ricotti, se încadrează aceleiași atmosfere eclectice, greu de limpezit. Balconul este sugerat de un cub masiv, patul Julietei sugerează deja un catafalc, compact, întunecat, dar în schimb cosciugul din criptă este complet transparent, din sticlă. În scenele de ansamblu rochiile lungi, elegante se amestecă cu ținute de stradă, cămăși albe și pantaloni negri, printre care mai apare și câte un tutu negru fantezist. Spațiul scenic este conturat și compartimentat tot timpul, în toate episoadele, de perdele – cortine argintii, care ni se spune că ar trebui să sugereze lanțurile în care sunt prinse personajele, dar ele sunt alcătuite din mărgele mărunte care strălucesc sub luminile create de light designer-ul Vinicio Cheli, sau devin chiar trasparente, creînd mai tot timpul o atmosferă neutră, lucitoare.

Cele două premiere de balet ale actualei stagiuni a Operei Naționale București, mai întâi Amorul vrăjitor și Tricornul, iar acum Romeo și Julieta, au dovedit, în ceea ce privește Compania de Balet a Operei, că ea s-a refăcut deplin după destrămarea din vara trecută. Atât ansamblul de balet cât și soliștii au răspuns adecvat la toate solicitările, nu lor li se poate reproșa vreo neîmplinire. Am putut urmări numai distribuția celui de al doilea spectacol Romeo și Julieta, care i-a avut ca protagoniști pe Robert Enache în Romeo și pe Mihaela Soare în Julieta,doi buni soliști, care au dat viață personajelor interpretate în măsura în care construcția coregrafică le-o putea permite, scena morții, deja amintită, fiind exprimată cu multă sensibilitate actoricească. În varianta văzută de mine, Ovidiu Matei Iancu a înterpretat, cu forța sa plastică binecunoscută, rolul lui Tibalt, iar Sergiu Dan pe cel al lui Mercuțio, așa cum i-a fost solicitat de coregraf. În stilul cerut a dat viață și Bogdan Cănilă lui Paris, și Andra Ionete rolului supralicitat al Rozalindei din varianta Zanella, iar Irinel Manolovici rolului Doicei Julietei. Și tot astfel și restul distribuției, fiecare confomându-se conturului interpretativ pe care a fost invitat să il creioneze. Din păcate, am asistat însă la tratarea unei splendide teme shakespeareiene în cheie minoră, care nu a mai reușit să îi scoată la iveală profunzimile.