Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Sfîrsitul dinozaurului? de Eugen Uricaru




Conflictul din Kosovo durează din 1981, cel din Iugoslavia din 1971, anume de cînd în Kosovo au început manifestatiile de protest ale populatiei albaneze iar la Zagreb studentii strigau "I sam hrvat" - eu sunt croat. De unde această nevoie de deosebire între participantii la contractul iugoslav? Această tară balcanică prin excelentă este rezultatul sfîrsitului primului război mondial, sfîrsit care a stat, cum spuneam, sub semnul gîndirii presedintelui american Wilson care, pentru a deschide o eră de pace în Europa a reusit să impună bătrînului continent o ordine a natiunilor. Trebuie să observăm că natiunea nu acoperă sau nu este acoperită de conceptul de popor. Natiunea este înainte de toate un fapt juridic pe cînd poporul (ca subiect international) este un fapt etnic. Natiunea de cele mai multe ori înglobează elemente etnice diferite, elemente care acceptă convietuirea în cadrul contractului de stat. Exemplul tipic este, în acest caz, natiunea franceză.
Putem percepe natiunea wilsoniană ca pe o reluare mai adecvată a conceptului imperial, concept care a dominat secolul 18 si 19 în Europa, în care contractul de stat cuprindea popoare care "acceptau" convietuirea si mai ales îsi delegau competenta împăratului si poporului dominant. Criza imperiilor europene a dus la noua Europă a natiunilor. Nu în toată Europa natiunile au stiut să reziste presiunilor părtilor componente, mai ales dacă respectivele părti componente sufereau de o anume criză de crestere a constiintei de sine.
Iugolavia este una dintre natiunile care nu au rezistat acestei "crize de crestere". Un alt exemplu este Cehoslovacia. Criza Iugoslaviei începe imediat după nasterea sa. Tendintele centrifuge ale părtilor componente ale noii natiuni s-au manifestat violent, chiar dacă ar fi să aducem ca argument doar asasinarea regelui Alexandru la Marsilia, alături căzînd si ministrul de Externe francez Barthou, asasinare săvîrsită de un grup de teroristi croati care militau pentru separarea Croatiei de Iugolavia. Kosovo este la rîndul ei o zonă aflată în plină dispută, ea intrînd în componenta regatului Serbiei în 1912, în urma primului război balcanic. Aflată sub dominatia nu doar militară sau administrativă a Imperiului Otoman, această regiune a suferit un proces îndelungat si temeinic de schimbare a identitătii sale etnice, religioase si culturale. După înfrîngerea rezistentei sîrbo-albaneze la ofensiva otomană, întreaga zonă a suferit profunde schimbări. Albanezii devin în mare parte musulmani. Alături de ei se islamizează multi din sîrbii si croatii din Bosnia. Populatia sîrbă din Kosovo se retrage încet dar sigur în partea de nord a provinciei lăsînd locul albanezilor islamici, albanezi care astăzi reprezintă cel putin 90% din populatia provinciei iar în republica vecină, Macedonia, oscilează între 20 si 25%.
Noua Iugoslavie, născută în timpul războiului de partizani dus de Tito împotriva armatelor germane, italiene si bulgare, cît si împotriva rezistentei provenită din armata regală iugoslavă, etnicii, noua Iugoslavie era în mic o copie a Uniunii Sovietice.
Conflictul Tito-Stalin îsi are rădăcinile în primul rînd în dorinta lui Tito de a fi el însusi un Stalin si nu unul dintre măruntii satrapi ai acestuia.
Toate topos-urile tacticii si strategiei politice staliniste, care în fond se pot reduce la un singur termen - viclenie - pot fi regăsite în politica lui Tito de a conduce un stat pluri-etnic. Si tot asemeni lui Stalin, Tito s-a folosit de pozitia politică, de partidul unic, de dezbinare si mituire politică si nu numai. Meritul său, dacă îngăduim merite, a fost acela că a reusit să dea dictaturii sale o fată umană, fortat, cu sigurantă, de nevoia de a căuta un sprijin politic si economic la democratiile occidentale si la SUA.
Dar Tito si oamenii săi sunt vinovati de a fi comis crime în masă în zona Istriei, fapt ce a dus la "curătenia etnică", prima după război în această zonă, a provinciei Istria, de a-si fi exterminat adversarii politici în lagăre de concentrare, de a fi desăvîrsit deznationalizarea românilor din Timoc (interzicînd scoala românească, folosirea limbii române în biserică si în institutii), de a favoriza imigrarea albanezilor în Kosovo si emigrarea sîrbilor din această provincie, de a crea conflicte între sîrbi si croati printr-o politică de "colonizare" a nomenklaturii si a cadrelor de administratie în opozitie cu populatia locală, de a fi creat o armată federală 100% sîrbă sau sîrbizată, o politie secretă la fel, asa încît fiecare zonă etnică, fiecare provincie autonomă, fiecare republică avea în cuprinsul său un conflict pe cale să izbucnească, un conflict pe care numai Tito si partidul său puteau să le controleze. De ce doar ei? Pentru că ei le creaseră! Iată cum s-a ajuns în situatia în care toată lumea plăteste din greu salariile pompierilor care sting focurile aprinse de ei însisi.
Disparitia lui Tito si dizolvarea partidului unic a lăsat mostenire focarele de incendiu însă nimeni nu era dispus să plătească pompierii.
După cum încercam să explic în prima parte a acestui text, trecerea de la comunismul internationalist la comunismul national schimbă sensul manipulărilor etnice. Dacă în prima fază minoritătile sunt manevrate în sensul distrugerii valorilor statului national burghez, în cea de a doua fază se încearcă recîstigarea încrederii majoritătii nationale prin demonstratii agresive în favoarea identitătii si mîndriei nationale a majoritătii, lezate de aceiasi "păpusari" în prima fază. În ambele situatii sunt alimentate sentimente primare între care cel mai periculos este acela al superioritătii prin diferentierea înnăscută nu dobîndită.
În cazul Iugoslaviei, ca si în cazul fostei Uniuni Sovietice, poporul delegat la reprezentare care erau teoretic sîrbii si respectiv rusii, a fost intoxicat zeci de ani cu ideea "sacrificiului călăuzitor". Atît sîrbii cît si rusii au trebuit să se "sacrifice pentru binele altora", să "ajute, să administreze, să apere, să moară, la nevoie, pentru binele celor pe care îi ocroteau". Din păcate si sîrbii si rusii au plătit din greu această misiune mesianic-comunistă. Ei, poporul, dar nu si nomenklatura lor.
Destrămarea micului imperiu iugoslav si a marelui imperiu sovietic au prea multe lucruri în comun ca să nu poată fi observată o repetare întocmai a evenimentelor. Dar ceea ce frapează este aparitia rapidă a nomenklaturilor locale, nomenklaturi ce au intrat imediat în conflict deschis cu aceea a "fratelui mai mare". În toate părtile componente ale vechilor state izbucneau crize nationaliste, îndreptate îndeosebi contra minoritătilor si mai rar în favoarea intereselor propriului popor.
Pentru afirmarea "noii" identităti a puterii, în fapt de aceeasi esentă cu vechea putere, în vederea recuperării energiilor majoritătii, multă vreme reprimată de aceeasi putere, în dorinta de afirmare a individualitătii, se recurge la o baie energizantă de violentă nationalistă. Trebuie să observăm că actuala putere de la Belgrad contine în amalgamul ei politicieni de la nationalismul sovin pînă la nationalismul moderat. Totul pe un fond rosu, mostenit de la mecanismul de putere titoist prin care nomenklatura sîrbă stăpînea în numele ideologiei comuniste.
Criza actuală a Serbiei este o criză de crestere si mai ales de transformare într-un stat modern, democratic, membru normal al comunitătii europene.
Formele violente pe care le ia această "crestere" nu sunt chiar atît de surprinzătoare. Să nu uităm violentele interetnice din timpul conflictului din Bosnia, din războiul sîrbo-croat si să ne amintim martie 1990, Tg. Mures, România. Această parte a lumii poartă în pîntecul său monstri încă nenăscuti.

Si acum, minoritatea albaneză din Serbia care este majoritate în Kosovo. Acordarea încă în anii ^70 a autonomiei provinciei Kosovo a grăbit formarea unei nomenklaturi locale, nomenklatură care participă în felul său la administrarea Iugoslaviei dar mai ales la consolidarea relatiilor de tip comunisto-feudal în propria zonă.
O trecere în revistă a motivelor vizibile care au generat conflictul de ani ar fi foarte instructivă.
În primul rînd - Universitatea. La Pristina există o universitate de stat sîrbă cu sectii care au ca limbă de predare albaneza. Numai că nomenklatura albaneză a cerut crearea unei Universităti albaneze separate. Neadmitîndu-se această multiplicare prin separatie s-a trecut la o nesupunere civică - sectiile albaneze ale universitătii existau dar nimeni nu le frecventa! În paralel
s-au creat facultăti neoficiale în limba albaneză care functionau în pivnite, poduri, case, în aer liber. S-au emis acte neoficiale, s-au creat structuri neoficiale, autorităti neoficiale. Restul este natură.
În al doilea rînd - banii. Pentru a mentine o astfel de situatie paralelă este nevoie de bani si complicitate. Minoritatea albaneză din Serbia este în general mai bogată decît albanezii din Albania si întotdeauna s-a bucurat de libertate de miscare, ca toti iugoslavii. Aplicîndu-se o traditională "zeciuire" a veniturilor albanezilor care trăiesc si muncesc în Occident, cît si a celor care trăiesc în Kosovo, modelul este general islamic si este întrebuintat cu succes de kurzi si palestinieni, s-a ajuns la acumularea de fonduri importante care au sustinut toată structura paralelă albaneză din Serbia. La acesti bani se adaugă altii provenind din afacerile necurate ale clanurilor mafiote albaneze din întreaga lume, îndeosebi din Italia si Germania.
În al treilea rînd - armele. Dacă există cadru si bani, atunci armele din obiectiv devin necesitate. Traficul neoficial cu armament în Iugoslavia nu este un fapt nou. Participarea Iugoslaviei la miscarea statelor nealiniate a dus, prin forta lucrurilor si a împrejurărilor, în transformarea teritoriului său într-un teritoriu de sprijin, destul de sigur, pentru diferite "miscări de eliberare". Incidentul răpirii vasului de pasageri Andrea Doria, cînd teroristii palestinieni au venit din Iugoslavia si s-au adăpostit apoi în Iugoslavia este deja fapt divers.
Dar cum a fost posibil ca armele să fie introduse masiv în Kosovo, într-o provincie a statului sîrb? Răspunsul este simplu, confirmat de persoane responsabile din Iugoslavia - s-au putut introduce arme din cauza coruptiei si a lipsei de autoritate a statului.
Explicatia este simplă dar unui român îi poate provoca spaimă, tinînd cont de nenumăratele operatiuni Tigareta si de slăbiciunea autoritătilor.
În al patrulea rînd - conditiile. Conflictul latent, de secole, între populatii diferite ca mentalitate, religie si limbă. Kosovo este cea mai săracă regiune a Iugoslaviei dar nu cea mai săracă zonă din regiune. Sărăcia, ca si prea plinul, duce la o înăsprire a relatiilor inter-umane. Iar cînd sărăcia priveste o colectivitate ea va duce la conflicte generalizate. Natalitatea impresionantă a albanezilor, retragerea economică a sîrbilor către nord, agresivitatea stimulată din exterior a liderilor locali ai comunitătilor albaneze, au dus la întrunirea tuturor conditiilor subiective necesare unui conflict interetnic.
Răspunsul sîrb la provocareae albanezilor a fost inadecvat. La limba scoasă s-a răspuns cu pumnul în nas. Iar cînd doi tipă este crezut cel mai pirpiriu.

Interventia NATO este o eroare, fiind la fel de inadecvată ca si politica de violentă a trupelor paramilitare sîrbesti. Dar cum atentatul de la Sarajevo a fost un gest inadecvat (cîtiva tineri sîrbi între care doi bolnavi de TBC, au ucis, în Bosnia, un print austriac) care a dus la izbucnirea celei mai mari conflagratii mondiale, s-ar putea ca interventia din Kosovo în stîngăcia ei să ne ducă într-o situatie reală si justificată de despărtire a apelor de uscat. În definitiv, e de necrezut ca prăbusirea sistemului comunist să se petreacă asemeni unui vodevil. În fapt, acum se va vedea, se va simti, cum si dacă dinozaurul comunist a murit. Iar, din cîte stim, dinozaurii au murit din cauza unui cataclism. Cel putin, asa se presupune. Ca să întelegem avem nevoie de un minut de tăcere.


21 aprilie 1999