În 1973, Konrad Lorenz
câştiga Premiul Nobel
pentru Medicină şi Fiziologie
şi publica lucrarea Cele
opt păcate capitale ale
omenirii civilizate, tradusă
la noi din limba germană
de Vasile V. Poenaru (Ed.
Humanitas, ed. a treia, 2006).
Fondatorul etologiei reia în
această carte discuţia începută
în alte părţi (într-un studiu
despre agresiune şi în prelegeri
publice) despre posibilele cauze
patologice ale războiului dintre
generaţii.
Una dintre premisele cercetării este
aceea că orice grup cultural îndeajuns
de bine conturat manifestă tendinţa
de a se privi pe sine însuşi ca pe o
specie proprie, considerând că membrii
altor comunităţi comparabile nu sunt
cu adevărat şi pe deplini oameni.
Din moment ce, în limbile multor
băştinaşi, termenul utilizat pentru
desemnarea tribului propriu este
pur şi simplu „om”, nu este de mirare
pentru nimeni că, în interiorul acestor
comunităţi, uciderea unui membru al
tribului vecin nu prezintă indiciile
săvârşirii unei adevărate crime.
Alături de celelalte păcate capitale
ale omenirii civilizate (suprapopularea,
pustiirea spaţiului vital, întrecerea
cu sine însuşi, moartea termică a
simţurilor, decăderea genetică,
receptivitatea la îndoctrinare şi armele
nucleare), sfărâmarea tradiţiei este
considerată a fi pe locul al şaselea.
Pentru savantul austriac, atitudinea
din anii succesivi revoltei din 1968
a unei mari părţi a tinerilor faţă de
părinţi este caracterizată printr-o ură
strâns înrudită cu cel mai periculos
şi mai persistent dintre toate sentimentele
de ură: cu ura naţională. Mai precis
spus, tineretul revoltat reacţionează
împotriva generaţiei mai în vârstă în
acelaşi fel în care un grup cultural
sau etnic reacţionează împotriva unei
grupări străine şi duşmane. Astfel,
se ajunge într-un punct critic în care
generaţia tânără nu mai este capabilă
să se înţeleagă din punct de vedere
cultural cu generaţia în vârstă, pentru
a nu mai vorbi de neputinţa vreunei
identificări cu aceasta: „[...] de multe
ori două bande se formează concomitent
cu unicul scop de a oferi obiecte
potrivite pentru agresiuni colective.
Grupurile engleze de «Rocks and
Mods» sunt, dacă mai există, un
exemplu tipic. Aceste perechi de
grupuri agresive sunt în orice caz
mai uşor de suportat decât rockerii
din Hamburg, de exemplu, care şi-au
făcut un ţel un viaţă din a ciomăgi
bătrânii lipsiţi de apărare” (p. 86).
La aceste motive pur etologice
de respingere a culturii părinţilor,
Konrad Lorenz adaugă şi ceea ce el
consideră a fi una dintre cele mai mari
crime ale doctrinei pseudodemocratice.
Este vorba despre prejudecata potrivit
căreia existenţa unei ierarhii naturale
între două persoane ar fi un obstacol
care i-ar frustra de orice sentimente
mai calde. Dar fără această ierarhie
nu ar exista nici cea mai naturală formă
a dragostei umane, aceea care îi uneşte
în mod firesc pe membrii unei familii:
„Numai atunci când iubeşti un om din
adâncul sufletului şi priveşti totodată
în sus către el eşti în stare să-ţi însuşeşti
tradiţia lui culturală. De bună seamă,
înfiorător de mulţi tineri în plină formare
din ziua de azi duc lipsă de o astfel
de «figură a tatălui». De cele mai multe
ori, tatăl adevărat nu face faţă, iar
marile aglomerări din cadrul şcolilor
şi universităţilor fac imposibil ca vreun
dascăl stimat să-i ia locul” (p. 83).
Răspândita educaţie de tip „nonfrustration”
transformă mii de copii în
nişte bieţi nevrozaţi, iar încăierările
publice îşi au cauza în porniri inconştient
etologice, dintre care ura etnică primează.
După ce în capitolul anterior, intitulat
„Decăderea genetică”, savantului
austriac îi scapă undeva o reflecţie
amară („Cum încerci să împarţi oamenii
în persoane normale şi persoane cu
deficienţe, eşti suspectat că pledezi
pentru camera de gazare” – p. 60),
în capitolul care ne interesează („Sfărâmarea
tradiţiei”), el îşi exprimă regretul că
tinerii meditativi şi care acţionează din
motive raţionale sunt mai puţin violenţi,
astfel încât tabloul exterior al revoltei
este dominat în mod preponderent de
simptomele regresiei nevrotice.
Suntem avertizaţi cu privire la faptul
că întotdeauna considerentele raţionale
reprezintă un impuls cu mult mai slab
decât forţa primordială, instinctivă şi
elementară a agresiunii care se află în
realitate îndărătul fenomenului respectiv
analizat. Un alt fapt care nu trebuie
omis este acela că abandonarea totală
a tradiţiilor părinteşti se repercutează
asupra tinerilor înşişi şi poate avea
urmări catastrofale. Prin înţelegere
raţională şi procese de învăţare,
toate acestea pot fi în cel mai bun
caz fixate pe un anumit obiect, fără ca
raţiunea să ajungă vreodată să le domine
total ori chiar să le înăbuşe. Acolo unde
acest lucru reuşeşte doar aparent, există
pericolul de nevrozare a tinerilor revoltaţi.
Întregul cerc al acestor fenomene
de nedorit este cauzat de o perturbare
funcţională a procesului de dezvoltare
desfăşurat la om în perioada pubertăţii,
atunci când adolescentul începe să
se desprindă de tradiţiile casei părinteşti,
apreciindu-le critic şi orientându-se,
dintr-o dorinţă instinctivă, spre noi
idealuri. În această fază, tot ceea
ce este transmis din vechime apare
ca fiind plictisitor, iar tot ceea ce este
nou devine atrăgător, putându-se
vorbi în cadrul acestei reacţii despre
neofilie fiziologică, atunci când puberul
simte o dorinţă copleşitoare de a
se alătura unui grup şi de a participa
la agresiuni colective. Această dorinţă
este la fel de intensă ca orice altă
pornire programată filogenetic, fiind
comparată de cercetător cu foamea
ori cu sexualitatea.
Cu o profundă fineţe este analizată
situaţia şi reacţia copilului dintr-un
grup lipsit de o structură ierarhică.
Surprinzător, aflăm că el este într-o
postură cât se poate de nefirească.
Astfel, neputând să-şi reprime propria
tendinţă programată instinctiv de a
parveni într-o poziţie ierarhică
dorită şi tiranizându-şi părinţii, care
nu-i opun niciun fel de rezistenţă,
copilul se vede silit să adopte poziţia
şefului de grup, ceea ce nu-i surâde
însă în niciun fel. Într-o lume considerată
în noile împrejurări profund ostilă,
el se va simţi lipsit de apărare fără
un „superior”, pe care îl consideră –
vrând-nevrând – mai puternic. Este
contextul în care se dezvoltă cel căruia
i se dă o educaţie de tip „non-frustration”,
acesta nefiind îndrăgit nicăieri şi de
nimeni din afara familiei. „Atunci când,
fiind în mod explicabil iritat, el încearcă
să-i provoace pe părinţi, «cerând palme»,
cum se spune, un astfel de copil nu va
declanşa reacţia de contraofensivă
aşteptată instinctiv şi dorită de
subconştientul său, ci se va lovi de
peretele capitonat al unor liniştite fraze
pseudoraţionaliste” (p. 83).
Dar şi primitul palmelor din partea
adulţilor poate avea o consecinţă
benefică, explicată în felul următor:
„Dacă apare un dezechilibru în urma
acţiunii unor stimuli care provoacă
o neplăcere puternică, încetând apoi
în mod firesc, sistemul nu se reîntoarce
la starea de indiferenţă urmând o
curbă atenuantă, ci depăşeşte această
stare de repaus în sens opus, înregistrând
încetarea neplăcerii ca pe o plăcere
considerabilă. Se întâmplă ca în vechea
glumă austriacă din popor: «Azi îi fac
o bucurie câinelui meu. Îi trag o mamă
de bătaie şi apoi mă opresc»” (p. 42).
Ar fi un fel de luare în răspăr a zicalei
„Duşmanul binelui este mai binele”,
pe care aş tălmăci-o astfel; „Duşmanul
mai răului este răul”.
Merită citate ultimele fraze ale
acestui capitol, „Sfărâmarea tradiţiei”,
unde se face o apreciere demnă de
reţinut asupra comportamentului vizibil
perturbat în mod patologic: „Falsificând
orice mesaj care e transmis şi
transpunându-l în opusul său, ura e
mai rea decât orbirea şi surzirea totală.
Orice li s-ar spune tinerilor revoltaţi
pentru a preveni distrugerea propriilor
lor bunuri esenţiale va fi răstălmăcit
în mod previzibil ca fiind o încercare
parşivă de sprijinire a «establishment»-ului.
Ura nu te face doar orb şi surd, ci te
poate face şi incredibil de prost. E greu
să-i convingem de propriul lor interes
pe cei care ne urăsc. Va fi greu să le
explicăm că tot ceea ce a luat naştere
în decursul evoluţiei culturale e la fel
de indispensabil şi demn de veneraţie
ca şi rezultatul evoluţiei filogenetice,
va fi greu să le explicăm că o cultură
poate fi stinsă ca flacăra unei lumânări”
(p. 87).
În orice caz, recunoaşterea superiorităţii
instituite printr-o ierarhie nu ar
trebui să reprezinte un obstacol în calea
iubirii şi de aceea Konrad Lorenz ne
îndeamnă să ne amintim că pe vremea
când eram copii nu-i iubeam mai puţin
pe oamenii situaţi ierarhic deasupra
noastră şi cărora trebuia să ne supunem.
Dimpotrivă, îi iubeam mai mult decât
pe cei aflaţi pe aceeaşi scară ierarhică
ori pe o scară ierarhică inferioară. În
mod normal, perioada neofiliei fiziologice
este urmată de o revigorare a dragostei
faţă de tot ceea ce este tradiţional.
Schimbarea mentalităţii se face în timp,
majoritatea celor mai în vârstă putând
să confirme că la 60 de ani respectul
faţă de opiniile tatălui este mult mai
mare decât la vârsta majoratului.
Este amintit în acest context A. Mitscherlich,
care numeşte acest fenomen, în mod
inspirat, „ascultare târzie”.
După o lungă viaţă de cercetător,
în care şi-a pus întrebări majore cu
privire la cele mai ciudate structuri
şi moduri comportamentale şi a primit
răspunsuri pe măsură, Konrad Lorenz
este înclinat să creadă că structuri
corporale şi comportamentale complexe,
structuri în general incerte, nu pot
lua niciodată naştere altfel decât prin
selecţie şi adaptare: „Dacă întrebăm
pentru ce pisica are ghearele îndoite
şi răspundem «ca să prindă şoareci»,
aceasta nu este decât o formă prescurtată
a întrebării „ce performanţă necesară
menţinerii speciei a dus la forma
îndoită a ghearelor pisicii?” (p. 10).
Analiza sistemului organic care se
află la baza comportamentului social
al omului reprezintă – în viziunea
fondatorului etologiei – cea mai grea
şi ambiţioasă sarcină pe care şi-o
asumă ştiinţa naturii, acest sistem
fiind de departe cel mai complex
(pleonasmul se impune) de pe pământ.
