Probabil că textul pe
care-l aveţi acum în faţă
şi pe care vă pregătiţi
să îl citiţi (sau nu-l veţi
citi niciodată!), este
textul pe care l-am scris
cel mai greu din tot ce
am scris până acum. Am să mă
şi explic, dar nu pot să nu disec
puţin starea de inconfort subit
în care am intrat când mi-am
propus să scriu despre expoziţia
Bienalei Internaţionale de Print
de la Mogoşoaia, pe care am
văzut-o exact în ziua în care
se făcea vernisarea ei, ba, am
avut chiar ghinionul să ajung
pe finalul unui spici, de care
n-am putut să mă bucur, pierzând
astfel şi bruma de informaţii
de care aş fi avut nevoie ca să
mă pot cât de cât plia pe
eveniment.
Apoi, acest inconfort mi s-a instalat
ca stare odată ce am sesizat că între
emfaticul Bucharest International
Print Biennale 2016 şi realitatea din
cele câteva încăperi ale Palatului
Brâncovenesc de la Mogoşoaia,
calificativul de anvergură este doar
în imaginaţia organizatorilor. Am
încercat o pre-documentare la ce
s-a întâmplat acolo şi am descoperit
că, în urmă cu o ediţie sau două,
această bienală a fost acoperită de
mai multe evenimente, prin mai multe
galerii bucureştene... aceasta, din
anul în care încă ne mai aflăm, n-a
lăsat informaţii, în afară unui afiş
şi a unui set de fotografii din ziua
vernisajului, nici măcar despre ce
văd pe simezele de la Mogoşoaia, pe
un site din ... lumea virtuală. Evident,
cum se întâmplă absolut la toate
evenimentele de genul acesta de la
noi, catalogul expoziţiei va apărea
după închiderea ei, în decembrie,
aşa cum am putut să aflu de la faţa
locului... Bănuiesc că vor fi doar câteva
exemplare, iar acestea vor fi puse la
arhiva instituţiilor care au finanţat
întreaga poveste, ca acte justificative,
argumente palpabile că nu au fost
aruncaţi banii pe fereastra şi că această
Bienală a şi avut loc!
Recitesc ce am scris până aici şi
am tentaţia să şterg, aşa cum am
şters de câteva ori toate încercările
de intrare în spinosul subiect pe care
îl am sub nas şi pe care îl trăiesc,
ca pe o repetiţie subînţeleasă, cu o
frustrare incredibilă, pentru că
mediocritatea în care se scaldă instituţiile
culturale vine mai ales din sărăcie şi
de mai puţine ori din nepriceperea
celor care le administrează. Dovadă,
la această afirmaţie, este chiar această
Bienală Internaţională a Printului,
care este o idee generoasă de-a binelea
şi înlăuntrul căreia s-ar putea construi
evenimente remarcabile, exact pe
anvergura sugerată de genericul său:
ar înghiţi ceva bani la început,
până ar deveni un loc căutat, dar în
perspectivă ar aduce câştig, aşa cum
aduc toate instituţiile de gen din
lume, căpătând în cele din urmă
anvergura dorită, odată cu ieşirea
din confidenţialitatea locului secret,
unde s-a adăpostit, obosită, înainte
de vreme... Ciudat lucru, mi-am zis,
cumva ideea că tehnici atât de vechi
ale artei gravorilor s-au prelungit
până în zilele noastre rimează, totuşi,
cu locul unde au fost aduse cele câteva
zeci de printuri ale unor artişti, din
Europa mai ales, în saloanele de
jos ale Palatului Brâncovenesc şi,
împins de la spate de frustrările
amintite mai înainte, am avut revelaţia
că aş putea forţa puţin lucrurile şi
mi-aş dărui plăcerea de a glosa pe
marginea unora dintre ele.
Mi-am adus aminte apoi de un
capitol dintr-o carte celebră, a lui
Salvatore Settis, Furtuna interpretată,
unde nu lucrarea lui Giorgione în sine
ar fi subiectul care face fondul problemei,
cât mai ales o anume introducere
în atmosfera Renaşterii, când artiştii
– în acest caz Giorgione, puneau în
scenă – a se citi în rama tabloului –
obiectivări, secvenţe mitologice ce
se vărsau cu graţie în altele, trecând
pragul parabolelor creştine, multiplicând
până la epuizare toate variantele
plauzibile de interpretare pe orizontul
lecturilor din textele Antichităţii.
Atunci era posibil acest lucru. Aşadar,
un tablou, aşezat în cabinetul unuia
dintre moştenitorii bogatei familii
Vendramin, strângea în jurul său toată
floarea veselei Veneţii ca să primească
interpretarea potrivită. Nu exista nici
un catalog, artistul nu îşi tipărea istoria
Celor trei filozofi, audienţa trebuia
să se descurce pe cont propriu ca
să găsească firul naraţiunii îngheţate
în expresiva (şi nemuritoarea, era
gata să scriu) secvenţă a tabloului de
unde puteau ieşi cei Trei crai de la
Răsărit, care au vestit naşterea
Mântuitorului sau Platon cu ucenicii
săi... Ce mă poate pe mine opri să
interpretez după pofta inimii prezenţa
celor doi sau trei peşti din printurile
venite din Italia şi postate în deschiderea
expoziţiei de la Mogoaşoaia? Dicţionarul
de simboluri al lui Jean Chevalier şi
Alain Gheerbrant fixează toate ipostazele
în care înoată de-a lungul istoriei artei
peştele, ajungând, iată, astăzi în Palatul
lui Brâncoveanu... Îndrăznesc să mi-l
aduc aminte din frescele bisericii
primare şi precreştine de la San
Clemente, când mi-a umezit ochii cu
lunecarea sa prin vidul istoriei de o
puritate ce spală toate păcatele lumii,
apoi traversând iazurile unor incertitudini
din altarele bisericilor săpate în stâncile
munţilor ce domină mult prea catolicul
ţinut al Umbriei. Peştele ăsta nu
era de mâncare, trece mai târziu în
stemele unor case regale. De aici
încolo se construiesc misterioase şi
blasfemice istorii cu moştenitori ai
Mântuitorului..., iar când se opreşte
pe tipsia banchetului de la cumpăna
anilor vine din altă religie, cu altă
istorie, căreia creştinii Europei nu i
se opun, deşi nu încetează să-i spună
că este barbară, dar ce dulce e carnea
şi mai ales promisiunea că vor
primi bogăţie...
Numai că peştii din printurile
semnate de Miracola Giacomo, sub
titlul de avertizare Imigration, depăşesc
cadrul simbolismului clasic, nu sunt
nici de mâncare şi parcă nici de privit.
Sunt agresivi, în cele trei ipostaze,
dincoace de plasa de sârmă, prizonieri
de moment ai unui ţinut deocamdată
îngrădit. M-am dus înapoi la formele
de interpretare deja cunoscute ca să
găsesc începutul unei alte naraţiuni,
acceptabile cumva, fără nici o legătură
cu întâmplările neliniştitoare ale
istoriei contemporane şi, cu cât mintea
mea refuza orice apropiere cu acestea,
cu atât mai mult părea să le invoce.
De aici fragmentarea simbolica a
realităţii mitice surprinde momentul
de spaimă şi nu pe cel de suavă salvare
a delfinului care se transformă în
rechin. Pare că este capătul ultimei
încercări, aşa cum, mai încolo, altcineva
multiplică în acelaşi plan, ca într-un
exerciţiu de atelier, prin succedanee
ritmate, fecioare care-şi pregătesc
pruncii să ia cu asalt lumea. Dar
lumea se închide, e o cetate cu ferestrele
spre interior, aşezate concentric să
se supravegheze una pe alta, să nu
se scape din ochi. Dar nu mesajul
pare să intereseze în această bienală,
cât mai ales tehnicile de lucru... În
orice caz, chiar dacă nu veţi trăi
sentimentul accesării unei întâmplări
de grandilocventa exprimată în titlu,
sunt locuri care pot provoca plăcerea
pură a întâlnirii cu ceea ce credeai
că ştii, dar niciodată n-ai crezut că
se şi poate spune... E singura propunere
de lectură pe care o pot face.
