Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Sfârşit de mileniu de Tudorel Urian

Pentru ca acest jurnal să nu devină un buletin de analize medicale şi un lung şir de reţete, mă opresc aici, în pragul anului 2001". Am citat ultima frază a celui de-al şaselea volum (1998-2000) din Jurnal-ul Monicăi Lovinescu. Începută în anii sumbri ai războiului rece, această cronică politică şi culturală a sfârşitului de secol XX se încheie în plină postmodernitate, cu doar câteva ore (minute) înainte de intrarea într-un nou mileniu. Privind retrospectiv cele două decenii radiografiate în jurnalele Monicăi Lovinescu, primul lucru care îmi vine în minte, în virtutea unui reflex cvasi-pavlovian, este un cântec al lui Bob Dylan, pe care cei care au trăit ultimii ani ai comunismului este imposibil să îl fi uitat: The Times they are changin'.

Este incredibil cât de mult s-a schimbat lumea din 1980 până la intrarea în anul 2001. În anul 1980, Uniunea Sovietică era condusă de Leonid Brejnev, România de Nicolae Ceauşescu, al cărui regim dădea primele semne de intrare în absurd, în Polonia era pe cale să fie introdusă Legea marţială, în Cehoslovacia Václav Havel, după ce fusese la originea Chartei 77, a scris, în 1978, faimosul eseu Puterea celor fără de putere şi stătea mai mult la închisoare decât acasă (până în 1989 a fost închis de trei ori, timpul total petrecut după gratii fiind de aproximativ 5 ani). La începutul anului 1980, Sartre, Raymond Aron, Barthes, Borges se aflau cu toţii în viaţă, iar postul de radio "Europa liberă" îşi trăia zilele cele mai glorioase. Douăzeci de ani mai târziu, realitatea este cu totul alta. Sistemul comunist s-a prăbuşit, Nicolae Ceauşescu a fost executat, foştii disidenţi Václav Havel şi Lech Wallesa au ajuns preşedinţi în ţările lor, Cehoslovacia s-a divizat paşnic, Iugoslavia s-a spart în bucăţi după un război interetnic devastator şi o intervenţie energică a trupelor NATO. În fostele state comuniste domneşte confuzia ideologică, cenuşiul (Adam Michnik a spus-o) devine culoarea dominantă, foştii comunişti îşi dau mâna cu nostalgicii fascismului şi luptă cot la cot împotriva reformiştilor, incapabili să găsească cele mai eficiente căi de acţiune. Totul pe fondul unei trivializări a vieţii publice, a violenţei, pornografiei, vulgarităţii, inculturii şi agramatismului propagate cu obstinaţie pe toate canalele mass-media.

Între 1998 şi 2000, în România preşedinte este Emil Constantinescu, iar guvernul este dominat de CDR. Puterea ajunge la cote de avarie subminată de gafele prezidenţiale (decorarea torţionarului Ciolpan, chiar la Sighet, în prezenţa fostelor sale victime), de reacţia penibilă la noua mineriadă condusă de Miron Cozma şi de scandalurile dintre partenerii de coaliţie. Poziţia principială a preşedintelui Constantinescu, de suport pentru acţiunile NATO în Iugoslavia, atrage respectul comunităţii occidentale, dar măreşte falia lipsei interne de popularitate, în condiţiile în care majoritatea populaţiei pare sedusă mai degrabă de cauza sârbă. Partidul Alianţei Civice (rămas în afara parlamentului) fuzionează cu PNL, dar Nicolae Manolescu demisionează din rândurile liberalilor dezamăgit de intenţia acestora de a-l primi în rândurile lor pe fostul ministru de Externe al lui Ion Iliescu, Teodor Meleşcanu. PNL se retrage din CDR şi îşi desemnează propriul candidat pentru alegerile prezidenţiale, iar Emil Constantinescu refuză să candideze pentru un nou mandat. Ca o soluţie de avarie este aruncat în luptă premierul tehnocrat Mugur Isărescu, susţinut fără prea multă convingere de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la solicitările insistente ale lui Nicolae Manolescu, Gabriela Adameşteanu, Mihnea Berindei şi ale membrilor GDS. Fireşte, acesta nu are nici o şansă, CDR rămâne în afara parlamentului, dar voturile obţinute de el sunt suficiente pentru a-l scoate din cursă pe candidatul PNL, Theodor Stolojan, şi pentru a deschide calea unui al doilea tur de scrutin de coşmar în care se confruntă corifeii stagnării: Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Dezbaterea publică este dominată de polemica privind echivalenţa/nonechivalenţa în rău a celor două totalitarisme ale secolului XX, comunismul şi fascismul. În subsidiar, susţinătorii din ţară ai ideii că atât crimele fascismului cât şi ale comunismului trebuie judecate cu aceeaşi măsură sunt acuzaţi de antisemitism. Printre cei puşi la stâlpul infamiei în mod nedrept se află intelectuali ale căror convingeri democratice nu pot fi puse la îndoială: Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu şi Dorin Tudoran. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, cu trei zile înainte de alegerile generale izbucneşte un nou scandal, cel al colaborării cu fosta poliţie politică din perioada comunistă, căruia, în mod cu totul surprinzător, îi cad victime trei personalităţi din tabăra puterii, Mircea Ionescu Quintus, Alexandru Paleologu, Dan-Amedeo Lăzărescu, dar nici un nume sonor de la PSD sau PRM.

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca trăiesc avatarurile bolii şi ale vârstei. În vreme ce popularitatea lor în ţară atinge cote maxime (sunt decoraţi de preşedintele Constantinescu, omagiaţi cu prilejul zilelor de naştere, se deschid librării care le poartă numele, cărţile lor au parte de comentarii superlative), ies tot mai rar şi fac eforturi eroice pentru a respinge elegant solicitările de articole şi interviuri venite de la cele mai felurite publicaţii, posturi de radio şi televiziuni. Ultima mare bătălie a Monicăi Lovinescu este aceea de a-l scoate din fostul apartament bucureştean al familiei pe abuzivul locatar Ion Nistor despre care crede că este fostul procuror al mamei sale în odiosul proces ce i-a fost intentat şi care între timp a ajuns general. Satisfacţia ei este deplină în momentul în care, după ani de tergiversări, locatarul părăseşte casa şi, prin strădania lui Gabriel Liiceanu, ideea înfiinţării unei case memoriale Eugen Lovinescu începe să prindă contur tot mai clar.

La fel ca timpurile în care trăim, notaţiile din acest ultim jurnal sunt făcute cu sufletul la gură. Majoritatea sunt scurte, scrupuloase, nervoase, factuale. Diarista notează cu acribie conţinutul convorbirilor telefonice, al corespondenţei, rezumă în câteva vorbe conversaţiile pe care le poartă cu unii şi cu alţii. Într-un fel, tot acest jurnal este o încercare disperată de a trăi în prezent, de a nu se lăsa copleşită de nostalgia unui trecut din ce în ce mai îndepărtat şi mai depopulat. Lumea s-a schimbat, prietenii vechi au murit, cu fiecare nouă dispariţie se închide un capitol de viaţă, cu toate bucuriile, speranţele şi visele pe care le conţine. Uneori, pe neaşteptate, un cântec de demult, o imagine sau o vorbă o transpune, proustian, în cu totul altă lume, din alt timp. Sufletul se umple de o strivitoare melancolie, iar stilul devine cel al unei mari prozatoare. Dacă notaţiile factuale au o inestimabilă valoare istorică (memoria noastră mereu capricioasă şi, uneori, afectivă, are tendinţa să uite unele episoade foarte semnificative din perspectivă istorică sau să aşeze faptele într-o altă ordine decât cea reală - de exemplu, mintea mea situa moartea poetului Ioan Alexandru mult înainte de sfârşitul anului 2000, când s-a petrecut ea în realitate), micile pauze pentru suflet, alunecările sentimentale, oferă dimensiunea umană şi artistică a jurnalului. Exemplul care urmează este edificator. "În momentul în care scriu aceste rânduri, în discul CD pe care l-am pus înainte de a mă instala la ordinator s-a ajuns la Sonata nr. 2 ŤFunebrať a lui Chopin, în inimitabila interpretare a lui Yves Nat (...). Cum îmi îngăduisem să uit această minune? Deodată mă întorc în rue Cassini (ce vii mi-au rămas toate detaliile din casa aceea) şi parcă bate în uşă proprietara, o doamnă Haas, rugându-ne să punem mai tare muzica. Yves Nat era şi pasiunea ei, i-ar fi plăcut să-l asculte chiar şi de pe culoar. Fireşte c-am invitat-o în casă. Era unul din primele noastre discuri. Totul se petrecea exact acum 47 de ani! Întreţin iluzia, ascultând pianul lui Yves Nat, că dacă aş lua un taxi sau un autobuz şi aş ajunge acolo, în 14, rue Cassini, totul mi-ar fi redat".

Împreună cu cele două volume de memorialistică (La apa Vavilonului) jurnalele Monicăi Lovinescu se constituie în cea mai completă cronică a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. O istorie a iluziilor şi a disperării, a laşităţii şi a gesturilor sublime, a solidarităţii umane şi a trădării, a ideilor (bune, rele) care au marcat veacul şi a celor care le-au susţinut. O istorie a iubirii calme pentru un suflet pereche (Virgil Ierunca) şi a unor prietenii (Eliade, Ionesco, Cioran, Mihnea Berindei, Liiceanu, Manolescu, Doina Jela, Vasile Popovici, Dana Diminescu) pentru care viaţa merită trăită. O lecţie de demnitate umană şi un mod de situare în istorie care ar trebui să-i pună pe gânduri pe mulţi dintre cei care gândesc astăzi binele public. Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt un tratat esenţial de istorie recentă pentru care distinsa autoare merită, odată în plus, toată recunoştinţa noastră.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara