De "Secolul 20" mă leagă o nedreptate. Timp de opt luni, în jurul anului 1960, cât a ţinut pregătirea primului număr apărut anevoie, am fost cel dintâi şi singurul redactor al acestei reviste. Greutatea era să alegi materialul "extern". Politica schimbându-se iute, lună de lună, orice număr se învechea înainte de a se constitui în întregimea lui. Şi ce sunt 30 de zile? - încât, iar trebuia s-o iau şi s-o reiau de la capăt. Un început mereu nou, cu unghiul schimbat. Curios pentru durata oricărei culturi. Tirul a trebuit aşadar reglat, reajustat de nenumărate ori, până ce istoria epocii moţăind întrucâtva, săptămâni în plus, s-a profitat de moment, iar cel dintâi număr al publicaţiei apucă să apară, în sfârşit...

Aceasta se petrecea sus, într-una din încăperile clădirii somptuoase a sediului Uniunii Scriitorilor de pe şoseaua Kiseleff, un palat veritabil. Eram, prin urmare, unicul redactor al revistei, fără simbrie, neangajat, probabil din cauza dosarului, lucrând cu bucata. Ce-i drept, tarif bun. Pe vremea aceea, scrisul se plătea bine. Nu numai proletcultiştii profitau de acest lucru. Ciudat, unul din marile paradoxuri ale vremii. Utopia părea aici că brusc aţipeşte... Ţin minte că slujbaşii Uniunii mă lăudau pentru hărnicia, disciplina şi eforturile mele singuratece la realizarea proiectatului "Secol 20"...

Lucram pe rupte, fără orar, de dimineaţa de la şapte până ce cădea seara, cu pauză la cantina locală. Fiindcă în acest timp aveau loc şi întâmplări hazlii, e cazul să spun, de exemplu, că, sub ochii mei de redactor, într-o zi, apăru pe o pagină tradusă din Kazantzakis, celebra "chambre à louer" tradusă "cameră de lăudat", boroboaţa faimoasă, princeps, a unui autor ce nu-şi cunoştea toate textele, Dumnezeu să-l ierte.

Speram să fiu angajat. Lucram cu zelul celui bănuit. Totdeauna, parc-am vrea să ne răscumpărăm de câte ceva... Suspectează şi domină! Parapsihică perioadă.

Şi... marea fericire se produse. Mă angajară. Deşi doar cu jumătate de normă. Bine şi-atât. Nu cumva să mi se facă rău de atâta veselie. Şi vine Breslaşu la mine, numit şef în locul lui Mihnea Gheorghiu, şi mă bate pe umăr: Ţoiule, te-au angajat, bravo, mă bucur şi te felicit, de mâine ai leafă... Un om drăguţ, care mie îmi plăcea că trăgea din lulea, autorul atâtor fabule cu miez. Asta se petrecea în timpul dimineţii. Toată amiaza şi seara, şi noaptea, chiar, am dus-o într-o euforie; şi când sunt fericit, nu pot să dorm; în schimb, dorm tun la restrişte. Prietenii mă felicitau. Ciocniseră şi pahare de vin în cinstea mea...

A doua zi, la şapte fix, cu puteri înzecite, mă prezentam la muncă. Nu trecuseră, de la numire, nici 24 de ore. Şi vine iar Breslaşu la mine teribil de încurcat, şi mă ia de-un cot şi mă duce într-un colţ pâcâind din pipă, - fuma un tutun greu care mirosea a tămâie, şi-mi şopteşte încet, ca la mort, când prezinţi condoleanţe... Ţoiule, dragă, nu-ş ce naiba, s-au răzgândit, nu te mai angajează... Cerul să se fi prăbuşit asupra mea, mi-ar fi venit mai uşor.

Sunt nedreptăţi şi nedreptăţi. Când înoţi însă cu ochii scoşi din cap, să ajungi la mal şi când dracul, cu un hohot de râs, îţi şterpeleşte malul din faţă... Foarte curios. Din asta, caracterul meu ieşi întărit. Amărăciunea, câteodată, înalţă. Totul e să nu se exagereze. Numit în locul meu, în aceeaşi zi, fusese Dinu Săraru, după cum am mai scris cu alt prilej. Nu zic nimic. Totuşi, trebuie precizat că un astfel de lucru s-a petrecut nu numai într-un regim totalitarist, dar şi în România.

Cartea de curând apărută la Editura Allfa a prietenului meu Valeriu Stoica Puterea, un rău necesar, mi-a adus aminte, printr-un ricoşeu lexical, de blestemata necesitate înţeleasă de pe timpuri. Nici o legătură, fireşte, între cinismul sintagmei lugubre şi volumul lui Stoica plin de date interesante şi de o viziune liberală luminoasă.

Întâlnindu-ne, cu acea ocazie, Valeriu Stoica, un mare iubitor şi cunoscător al Comediei umane şi care posedă o memorie fenomenală, mi-a adus aminte de o vorbă de-a mea de demult, pe care o uitasem, şi pe care aş fi rostit-o...

Valeriu îşi cumpărase o casă umilă, ţărănească, în satul Odăile de pe lângă Bucureşti. Privind eu prispa săracă a coşmeliei dată cu bălegar, curtea pustie, privata de lemn din fund, povârnită, cu uşa având două găurele ca nişte ochi, mă trezisem zicându-i... - vorbă uitată, dar pe care veghea pasionată a prietenului meu o puse numaidecât la loc: era, aş fi zis,... SFINXUL VALAH.