Lansat la Târgul de Carte de la Moscova din toamna lui 2011, volumul arhimandritului Tihon Şevkunov, Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri, a devenit un adevărat fenomen editorial. A câştigat premiul „Cartea anului” în 2012, premiul pentru cea mai bună carte de proză, premiul cititorilor Runet pe 2012, şi lista premiilor poate continua. A fost cea mai vândută carte a anului în Rusia – cu o impresionantă cifră de 1.100.000 de cópii epuizate –, detronând din preferinţele cititorilor până şi traducerea celebrului bestseller Cincizeci de umbre ale lui Grey. Au urmat traduceri în peste 10 limbi, nu doar în ţările ortodoxe.
Fireşte că succesul cărţii se datorează în parte şi unor detalii specifice, „locale”. Din 1917 până la glasnostul lui Gorbaciov, Biserica a fost persecutată şi marginalizată, într-o ţară cu o puternică şi veche tradiţie ortodoxă. Cartea de faţă atinge – fără să le pună, însă, în prim-plan – astfel de momente de cruntă prigonire, putând fi citită şi ca un document istoric al unei perioade încă insuficient cercetate. Într-un astfel de context, care determină o atât de fulminantă revenire a Bisericii în viaţa societăţii ruse, nu e neplauzibil ca o carte a unui ierarh rus să devină un bestseller naţional şi apoi internaţional. În plus, se ştie că literatura rusă a privilegiat de-a lungul timpului temele religioase, de la Puşkin, Cehov, Tolstoi, pâna la Dostoievski sau Pasternak.
Totuşi, nu motivaţiile contextuale, nici orizontul de aşteptare specific, şi nici suspiciunea de tradiţionalism, aplicată unui public izolat decenii întregi în cazemata sovietică, nu sunt de ajuns pentru a înţelege corect această bombă editorială. Alta este cheia succesului. Nesfinţii sfinţi... nu e neapărat o carte şi pentru cititorul religios. Aş zice că mai degrabă este o carte de „îmblânzire”, de îm-părtăşire pentru cititorul secular(izat) în gusturi şi preocupări. Am putea spune că e un Pateric postmodern, gândit şi scris pentru cititorul grăbit şi înstrăinat (cuvânt mai plastic şi mai exact decât „alienat”), care şi-a pierdut vocaţia dialogului şi a comuniunii. Înainte să se călugărească primind numele de Tihon, Gheorghe Şevkunov (pe numele său de mirean) a absolvit Facultatea de Scenaristică din cadrul Institutului de Stat pentru Cinematografie. Personaj carismatic (şi aici, varianta învechită „harismatic” e mai potrivită), cultivat, cu vederi deschise spre vremurile în care trăim, fără să conteste însă tradiţia întemeiată de Sfinţii Părinţi, viitorul stareţ al Mănăstirii Sretensky contrazice – şi prin prezenţa sa, dar şi prin ceea ce scrie – mai toate clişeele legate de monahii răsăriteni. Cartea sa, o colecţie de 60 de povestiri scurte despre „nesfinţii sfinţi”, călugări sau mireni pe care arhimandritul i-a cunoscut şi pe care a decis să-i imortalizeze prin lentila deloc aburită sau părtinitoare a memoriei sale, este un mozaic de portrete, de subţiri felii de viaţă, care ne arată, încă o dată, că bătăliile esenţiale ale istoriei nu s-au purtat pe câmpul de luptă al „văzutelor”, ci în „intervalul” (cum i-ar zice Andrei Pleşu) dintre om şi Dumnezeu, în care se manifestă credinţa. Din fericire, şi aici mi se pare că se ascunde motivaţia uriaşului său succes, cartea evită limbajul tipic al literaturii religioase – când didactic şi moralizator, când sufocat de referinţe biblice şi patristice, preferând o naturaleţe profund umană, în care exemplară e situaţia de viaţă prin care omul se sfinţeşte, nu metaliteratura care o comentează. Fiindcă, o spune simplu arhimandritul (idee pe care tradiţia Bisericii a afirmat-o cu multe secole în urmă), sfinţii nu se nasc cu atributul sfinţeniei, ci îl dobândesc prin viaţa pe care o duc. Despre aceşti sfinţi încă nedesăvârşiţi, dar actori plauzibili pe drumul sfinţirii, e vorba în aceste povestiri scrise cu umor, eleganţă şi neîncrâncenare, care par să restabilească premisele unui firesc şi necesar dialog între instituţia clericală şi societate, fie că e vorba de Rusia, fie de orice altă ţară, ortodoxă sau nu. Excepţională e, de fapt, umanitatea acestei cărţi, indiferent de confesiunea sau cultura cititorilor săi, pentru că ea povesteşte nu doar despre promisiunea unei lumi(ni), cum face, de regulă, orice discurs prozelit ce se respectă, ci chiar despre o astfel de lume terestră, despre miraculosul nostru cotidian presărat cu sfinţi rămaşi necunoscuţi.
Sfinţenia-de-zi-cu-zi, ascunsă dar revelată la momentul potrivit (şi iarăşi aş înlocui potrivit cu mai miezosul, aici, „folositor”), este supratema acestui volum, similară întrucâtva acelui „sacru camuflat în profan” despre care vorbea Eliade. Aflăm, astfel, că descoperitorii lui Hristos, fie că e vorba de „stareţi” cu experienţă sau de ierarhi, fie de călugăriţe neştiutoare de carte, fie de simpli monahi începători, minunat „accidentaţi” de harul dumnezeiesc, sunt de multe şi nebănuite feluri. Unii dintre ei au metehne sau ticuri cât se poate de omeneşti, alţii au plăceri vinovate, dar toţi trăiesc sub clopotul de sticlă al celor trei virtuţi izbăvitoare: nădejdea, dragostea şi credinţa. Acest fel de vieţuire îi izolează într- un univers aparte, guvernat de legi proprii, un fel de „ţară a minunilor” care e viaţa monahală, descrisă în mare parte dintre aceste povestiri. Dacă vi se pare că monahii sunt nişte fiinţe morocănoase, cenuşii, obtuze şi complet rupte de realitate, e timpul să vă schimbaţi părerea fiindcă – aşa cum o demonstrează nu doar textele, ci şi numeroasele fotografii ale cărţii – bucuria, lumina, inteligenţa harismatică şi mobilitatea sunt semnalmentele adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu. „Prietenii mei – spune naratorul, martor creditabil al adevărurilor pe care doar stilistica şi textualizarea le transformă în ficţiune – sunt oameni obişnuiţi. (...) Şi, bineînţeles, sunt foarte departe de a fi canonizaţi.” Fiecare dintre prieteni are o poveste şi felul în care arhimandritul Tihon le regizează apariţia în „filmul” cărţii ne arată că avem de-a face cu un prozator talentat, într-o mai mult decât onorabilă descendenţă cehoviană, excelent portretist şi autor al unor certe capodopere de proză scurtă, pe care le veţi recunoaşte cu siguranţă. Între zidurile Mănăstirii Pecerska din Pskov există (sau se formează) monahi excepţionali, care-şi ascund harismele sub vălul unei vieţi aparent banale, şi pe care naratorul îi evocă cu o „prefăcută” distanţă jurnalistică, adeverind de la bun început că „tot ceea ce veţi citi aici s-a petrecut în realitate”. Oricât de speculativă ar părea această idee, dacă am compara viaţa din Pecerska, aşa cum se vedea ea din caravana cinematografică a arhimandritului Tihon, care străbate întreaga Rusie, cu viaţa din mănăstirea benedictină, descrisă de Umberto Eco în Numele trandafirului, am avea o imagine destul de clară a diferenţelor dintre Răsăritul şi Apusul creştin.
Amintesc din distribuţia eroilor (al căror eroism rămâne, de multe ori, de neînţeles), numiţi atât de frumos „nesfinţii sfinţi”, două figuri extraordinare, excentrice şi chiar paradoxale. Unul este „primejdiosul părinte Natanail”, vistiernicul Mănăstirii Pecerska, care „de obicei, purta pe umeri un săculeţ de pânză de in, iar în el avea tot ce voiai – şi pesmeţi, dăruiţi de vreo băbuţă, şi un milion de ruble”. Cu un ochi sever, părintele Natanail nu dormea niciodată culcat în pat, se spăla primitiv (fiindcă a face duş e ca şi cum a-i mânca ciocolată) şi reuşea să ţină toată buna rânduială a obştii mănăstireşti, fără să-şi neglijeze canoanele de rugăciune. Era spaima novicilor care se trezeau cu el pe cap când le era lumea mai dragă, dar şi a KGB-iştilor veniţi în controale, dornici să submineze autoritatea mănăstirii, pe care îi punea la punct cu simpatică şiretenie şi nebănuită diplomaţie. Celălalt este părintele Rafail care, văzut printr-un obiectiv răutăcios („pentru lumea din exterior, el era un adevărat trântor”), îşi petrecea aproape tot timpul vorbind cu oamenii la o ceaşcă de ceai, fără să pună umărul la binele parohiei sale. Dar acest moment aproape ritualic al ceaiului nu era un simplu intermezzo de agrement, ci pretextul unor adânci convorbiri duhovniceşti în urma cărora întotdeauna, fără excepţie, interlocutorii deveneau ortodocşi (dacă nu erau) sau practicanţi. Acelaşi părinte Rafail are un sfârşit parcă desprins dintr-un mult prea neverosimil film al coincidenţelor. Pasionat întreaga sa viaţă de maşini şi de viteză, părintele trece în lumea drepţilor într-un... Mercedes negru: „Dis-de-dimineata, pe data de 18 noiembrie 1988, părintele a urcat în maşina visurilor sale. A pornit în goană mare către parohia lui şi la kilometrul 415, pe şoseaua Leningrad, aproape de Novgorod, s-a făcut zob”.
Pentru majoritatea oamenilor, nechemaţi vocaţional, mănăstirea e un spaţiu cenuşiu, egal, înfrico- şător, poate, prin lipsa neaşteptatului care dă sare şi piper vieţii. Arhimandritul Tihon ne arată că lucrurile stau taman pe dos, dezvăluindu-ne în mod surprinză- tor o lume solară, vie, plină de dragoste, compasiune, o lume cu haz, dar şi cu adâncime, o lume firească. Şi citind vieţile cât se poate de postmoderne ale acestor „nesfinţi sfinţi” e ca şi cum am bea o ceaşcă de ceai cu părintele Rafail, aşteptând trenul care să ne întoarcă în cotidianul nostru în care s-a strecurat deja miracolul schimbării.