Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochean:
Sfatul de noapte de Paul Miron


A doua zi am urcat din nou la palat, de data asta cu fiul meu cel mic, mezinul. Am intrat amîndoi şi am rămas neclintiţi în mijlocul încăperii. Tăcere. Cel de Sus se rezemase de spătarul jilţului, parcă dormea. Nu ştiam ce să fac: să ies tiptil din cameră, dar parchetul vibra la orice pas; încercai totuşi să sun la maici, să vină cineva să-l culce. Nimic, doar din perete începu să curgă apă. Picăturile ce cădeau pe duşumea ne stropeau fără milă. Ca să mă apăr şi să-l apăr de bătaia rece (mezinul se băgase sub masă), îmi apropiai scaunul de al lui. Dar bătrînul continua să răsufle în cantităţi egale, inspirînd şi respirînd cu un uşor acompaniament bîzîitor. Uşa se deschise ca un a din alarma unei fabrici incendiate. Pitulat după un birou enorm, căţărat pe un scaun de metal, dormita directorul instituţiei. La intrarea de serviciu se opri un poştalion din care coborî Gabriel. După cum se vedea, dormise noaptea în acest vehicul. Ignorîndu-mă total, salută pe şeful nostru cu tot dichisul şi se lansă la îndeplinirea acelei comedii trecută la regulament drept 'salutul superiorilor'. Cel de Sus nu reacţionă. Camaradul meu nu se lăsă. Bătu încă o dată din pinteni, făcu trei paşi înainte şi raportă: "Armatele lui Allah (de trei ori mai mari decît ultima dată) s-au strîns sub dîmbul Mănăstirii. Ce poruncă dai?" Cel de Sus îşi pieptănă barba albă cu răbdare şi rosti: "Vom porni la cîteva exerciţii mai pipărate de despresurare." - "Desigur! Să mă duc să ... " Stăpînul îl bătu pe umăr: "Du-te!" Solul ahtiat de atmosfera prietenească, dar mirîndu-se foarte de răsucita poruncă divină, se ascunse după un copac de unde repetă cu glas plîngăcios:
"Nu mă duc! Nu mă duc!
Că nu-s bufniţă, nici cuc."
La un asemenea act de indisciplină aşteptam o reacţiune cel puţin sîngeroasă din partea conducătorului suprem, ba şi eu îmi pregăteam o seamă de mici instrumente pentru prăbuşirea vechiului meu adversar. Dar Cel de Sus, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, schimbă vorba şi se întoarse către mine: "Spune drept, aşa-i că îţi place să slujeşti în oastea mea?" Ca totdeauna întrebările sale mă încurcau. Erau prea directe ca să le pot ocoli. De aceea ripostai: "Tocmai voiam să te întreb: nu se mai măreşte raţia de furaj pentru cai?" Bătrînul se încruntă, vădit supărat. Spuse ceva în taină ca o numărătoare. Pe urmă, se aplecă şi-l trase pe mezin de sub masă: "Spune tu, micule, ce face un ostaş la război?" - "Fuge înainte sau înapoi." Cel de Sus arătă întreaga lui dezămăgire: "Uriele, alt copil mai deştept n-ai putut face?" - "Am procedat după ordinul dat de tine să ne înmulţim" - "Să vă înmulţiţi, da. Nu însă fără o anumită circumspecţie. Dar să lăsăm trecutul care nu mai poate fi dres. Să continuăm planurile noastre de viitor!" Gabriel se vîrî, sprinten ca o zvîrlugă, între noi: "Planuri!? Tocmai de asta am venit." Bătrînul se înroşi la faţă ca un rac: "Ieşi afară, Gabriel, n-a venit încă ceasul tău." Băgăreţul se retrase cu temenele în camera vecină.
Din nou singuri (mezinul speriat o tulise înainte), continuarăm vorba.