Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Sex şi mistică de Daniel Cristea-Enache

După frenezia creativă şi editorială din anii '90, Mihail Gălăţanu pare să fi descoperit deliciile specializării. Volumele lui de poezie nu mai sunt, de la o vreme, spaţii libere, ale tatonărilor şi expe­rimentelor artistice, umplute de fluxul unei imaginaţii debordante. Rafala de mitralieră, lirismul în cascadă lasă loc unei tematizări subliniate, ca şi cum autorul n-ar mai vrea să îmbrăţişeze, să cuprindă realitatea, ci să o privească şi s-o înţeleagă dintr-un anumit unghi. În Burta înstelată (2005), imaginea din titlu reprezenta metafora centrală, poemele fiind toate variaţiuni pe aceeaşi temă. Din echivalarea pântecului matern cu bolta cerească se crea perspectiva: lumea exterioară devenea extensia palidă a unui fabulos univers primordial. Cu Inima de diamant, ieşim din această scenografie intimă, îmbibată "de sânge şi de bale, de limfă, de foale", pentru a ne muta într-un univers, cum ar fi spus Ion Barbu, "de curăţii şi semne". De la visceralitate la idealitate şi de la întunericul cald dinaintea naşterii la emisiile de lumină ale Divinităţii: va reuşi Mihail Gălăţanu să treacă, fără accidente, dintr-o extremă în cealaltă?
Nu că acest traseu ar fi imposibil; dar autorul "nouăzecist" care îl proiectează pentru a-l parcurge eşuează, vizibil, în tentativa lui. Concepţia se vrea limpede şi unitară, cu texte prezentând omogenitatea cerută de noua problematică. Ele ar constitui faţete ale unei aceleiaşi prisme diamantine, suprafeţe prin care lumina dumnezeiască trece şi se răsfrânge. Nu atât "filozofia" plachetei ridică semne de întrebare, cât concretizarea ei artistică, expresivitatea versurilor făcute s-o exprime. Există în Inima de diamant mai multe versuri frumoase, însă nici un text în întregime remarcabil. Şi aceasta, cred, fiindcă Mihail Gălăţanu a mers aici împotriva naturii sale poetice, ambiţionând să obţină rezultate la un palier, pentru el, incomod. Nu e un creator cerebral, reflexiv, ci unul instinctual, primar (fără notă peiorativă), la care cuvintele sunt calde încă. De aceea, orice demonstraţie este de prisos: autorul ar fi trebuit să-şi suspende voinţa explicativă şi să-şi lase, pur şi simplu, instinctul verbal să lucreze. Aşa cum a procedat în alte ocazii, evitând să intre în contradicţie cu propria înzestrare. Să vedem câteva exemple: "Sunt tânăr şi am un diamant în cap./ Un diamant care taie sticla. Măsor şi tai toate ferestrele din lume, spre orice,/ toate ferestrele care merită să fie tăiate. Măsor şi tai./ Diamantul meu este plurifacial./ Poate, deopotrivă, tăia lucrurile - şi le poate oglindi./ Depinde cum întorc capul./ Diamantul meu se întoarce şi el, se roteşte./ E atâta lumină în capul meu, atâta emisie de lumină/ încât diamantul înoată în ea,/ ca în marea alburie, lăptoasă,/ a ochiului,/ a creierului,/ un peşte." (Sunt tânăr şi am un diamant în cap); "Diamantul meu se aşează la coadă la plătit impozite./ Apoi mângâie frumos pe creştet ideile despre ele însele/ ale mai multor femei care încearcă să vadă cât rezistăm/ dacă ne culcăm în acelaşi pat./ Până la urmă, este cineva care pleacă./ Până la urmă, este unul care rămâne./ Până la urmă, unul din doi pleacă./ Până la urmă, este cineva care plânge./ Unul din doi plânge./ Până la urmă, este unul care îşi muşcă unghiile/ şi îşi acoperă faţa cu mâinile./ Este cineva care, inevitabil,/ devine culegătorul de cearcăne" (Culegătorul de cearcăne); "În diamant locuiau toate femeile pe care le-am iubit,/ grupate într-un club/ numit clubul de diamant./ De golf sau de streap-tease, nici nu mai ştiu./ Ele se dezbrăcau, pe rând sau în acelaşi timp - sau în acelaşi anotimp./ Ciorapi zburau dă pă ele, ca zgura de pe zilele rele./ Dresuri, şi eresuri. Frumuseţe, lesturi.// Viaţa mea, viaţa mea încotro se îndrepta?/ Cine să-mi spuie?/ Cucul cântă, lumea-i şuie." (Clubul de diamant); "Tânăr sunt, de tine, moarte, nu-mi pasă./ Viaţa mea e dulce otravă. Amară melasă.// La ce sân io am supt? Ce piept m-a hrănit?/ La ce burticică am gângurit?// Viaţa mea a curs din mine în afară./ S-a făcut alţii./ S-a făcut fiul meu./ S-a făcut o dansatoare din buric./ Cu clipsuri. Barbară./ S-a făcut riduri prin alte femei./ S-a făcut amintire. şi uitare./ S-a făcut mielul care suflă aburi cu o nară asupra lumii./ Ca iarba să crească, să iasă de sub/ creasta lumii şi să străpungă.// Viaţa mea s-a făcut un banc bun./ O glumă de-a dreptul existenţială./ O poantă aproape hilară." (Lumea amăgitorului. 1. Dulce otravă).
Versurile sunt de o inegalitate izbitoare. Sunt tânăr... începe şi continuă cu secvenţe plate, pentru ca, deodată, să se deschidă o poartă către vizionarismul liric: "diamantul înoată în ea,/ ca în marea alburie, lăptoasă,/ a ochiului,/ a creierului,/ un peşte". Culegătorul de cearcăne are o artificialitate stridentă ("Diamantul meu se aşează la coadă la plătit impozite./ Apoi mângâie frumos pe creştet ideile...") şi o ţine tot aşa, ca la un Nichita Stănescu în zi rea, până ajunge la imaginea, splendidă, ridicată în titlu. Creând-o, Mihail Gălăţanu a fost conştient de plasticitatea ei deosebită, dar n-a reuşit să dezvolte, în jurul şi pe baza ei, un poem la aceeaşi intensitate. Astfel că frumuseţea sintagmei este inutilă, în context. Clubul de diamant demarează aproape vulgar, cu o notă de umor involuntar (clubul de diamant, zice poetul, e "de golf sau de streap-tease, nici nu mai ştiu"), dar se salvează printr-un vers de o stranie, lapidară expresivitate ("Dresuri, şi eresuri. Frumuseţe, lesturi"), cu melodicitatea şi jalea sfâşietoare ale cântecului popular. În fine, Lumea amăgitorului. 1. Dulce otravă ar fi putut să fie o bijuterie, dacă autorul n-ar fi conceput un final "autoironic" care distruge atmosfera şi strică totul: "Viaţa mea s-a făcut un banc bun./ O glumă de-a dreptul existenţială./ O poantă aproape hilară".
Ce rezultă de aici? În termeni pozitivi, disponibilitatea poetului pentru cât mai multe registre ale limbajului, interferate uneori inspirat. Combinatoria poate o fi artă la Mihail Gălăţanu, şi atunci pagina lui, străfulgerată de asociaţii surprinzătoare, respiră aerul straniu şi totodată firesc al poeziei adevărate. Sunt însă rare momentele, în volumul de faţă, când se atinge acest prag. Efectul colateral al multiplicării şi diversificării liniilor stilistice (prozaică şi înaltă, populară şi cultă, reflexiv-intelectualistă şi organic-viscerală) îl reprezintă falsetul. Mihail Gălăţanu dă, pe alocuri, impresia că a uitat ce voia să scrie şi completează spaţiile albe, în disperare de cauză, cu ce-i vine la îndemână. Reflexele de poet şi supratema cărţii se anihilează reciproc. Situaţie cu atât mai stânjenitoare cu cât Inima de diamant se dorea un volum atent elaborat, demonstrativ, cu o teză. Protagonistul, "burduşit de lumină", are o carne fosforescentă; şi este tânăr, mereu tânăr, întrucât trăieşte într-o lume de diamant, de poveste, unde bătrâneţea şi decrepitudinea nu există, iar viaţa, răsfrântă, e mult mai curată. Acest joc secund, mai pur, datorat influenţei barbiene, ar face şi mai pregnantă mizeria, "ordura" lumii de afară, dacă poetul nu ar amesteca (sau confunda) planurile, transfigurând dejecţiile şi, pe de altă parte, apucând cu lăcomie Absolutul. Ce e mai original, în Inima de diamant, vine tocmai din această percepţie asimetrică: a realităţii pătate, cu lentila intelectului, şi a transcendenţei străvezii, cu simţurile toate. Sexul şi mistica ajung să însemne unul şi acelaşi lucru: "În lumea de diamant nu există iubire carnală./ Sau totul e iubire carnală./ Ca să poţi trăi în lumea de diamant,/ carnea ta trebuie să fie de diamant./ Să sfârâie, pură.// Ca să poţi trăi în diamant,/ carnea ta trebuie să ajungă orbitoare.// Să strălucească până ajunge ca sfintele moaşte./ Până şi tu să ajungi o moaştă./ Strălucind de sudoare./ Sfinţenia se prelinge pe fruntea ta./ Ca un mir rourând./ Ca un mir sfânt, de argint." (În lumea de diamant nu există); "Popor de raze, cu femei de raze. Acuplarea noastră/ e doar întrepătrunderea razelor, diafană. Atunci,/ noi facem copii de raze. Bucălai îngeri ai razelor/ dintr-o lume aeriană, supramundană." (Popor de raze); "În lumea de diamant se face dragoste/ în acest mod: se introduce membrul/ tău erectil, melodios, într-un ecou de vioară.// La rândul tău, şi tu gemi,/ străpunsă de un grif de ghitară." (În lumea de diamant aş fugi cu tine, poem încheiat cu următoarele versuri, penibile: "Mirosim fiecare cosinus al celuilalt./ Diamantul e înalt, înalt şi foarte invoalt")...
E inadecvat să spui despre un autor mediocru că eşuează, fiindcă eşecul presupune un anumit nivel, o ştachetă sub care scriitorii autentici mai cad. Ratarea lui Mihail Gălăţanu în Inima de diamant este, de aceea, una veritabilă; şi ea vine dintr-o ambiţie bine ascunsă sub "modesta" felie tematică. Autorul "nouăzecist" a vrut să fie, în acelaşi timp, şi Cezar Ivănescu, şi M. Ivănescu, să facă, adică, şi lirism pur, şi poezie sofisticată în aparenta ei simplitate.
Dacă rezultatul este dezamăgitor, încercarea merită reţinută.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara