Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Septembrie de Gabriela Ursachi


"Zilele cele frumoase ale toamnei din anul 1817 îşi luaseră zborul". Aşa începe capitolul al XV-lea (Scene din viaţa socială al "romanţului" Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon. Într-una din acele zile frumoase, mai precis în 6 septembrie, se naşte la Iaşi Mihail Kogălniceanu, primul copil al vornicului Ilie Kogălniceanu (30 de ani) şi al Catincăi Stavilla (15 ani). Nu mult mai tîrziu, în 1819, vine pe lume la Bucureşti deja amintitul romancier, ca fiu al preotului "Mihai Filimon ot biserica Enii" şi al presbiterei Maria. Deşi contemporani, aparţinînd celei mai posesive familii culturale de la noi - generaţia paşoptistă - cei doi nu par a avea prea multe în comun. Dimpotrivă. Harnicul Kogălniceanu scrisese, printre altele, Istoria Valahiei, a Moldovei şi a valahilor de peste Dunăre pînă a împlini 20 de ani şi este perceput ca precursor al lui N. Filimon. Într-o literatură lipsită de tradiţie, o corectă şi înaltă intuiţie serveşte de busolă amîndurora: savuroasele proze ale lui Kogălniceanu Adunări dănţuitoare, Iluzii pierdute...un întîi amor şi Tainele inimei prefigurează lumea ce va clădi "cel dintîi bun roman românesc". Spre deosebire de predecesorul său prin sîrguinţă, N. Filimon va debuta tîrziu, după vîrsta de 38 de ani, întîi ca foiletonist (cronicar muzical) şi abia după 1860 ca prozator în adevăratul sens al cuvîntului. Acest decalaj semnificativ de peste 20 de ani îşi pune în lucru efectul de refracţie şi deformează axul temporal. În fapt, Kogălniceanu îi supravieţuieşte "aspirantului la preoţie" Filimon cu mai bine de un sfert de veac şi trăieşte cu real folos cultural pînă în 1891, cînd se stinge la Paris, unde plecase să-şi caute sănătatea. Renunţînd de timpuriu la literatură "în înţelesul restrîns al artei", geniul lui Kogălniceanu "se obiectivează în evenimentele politice, se pierde în anonimatul marilor acte: 1859, 1864, 1877." (G. Călinescu). Desigur că "anonimatul" lui Kogălniceanu se cere interpretat à rebours, cîtă vreme va fi considerat de N. Iorga "cel mai mare conducător cultural şi politic pe care l-au avut românii în epoca modernă", iar B.P. Hasdeu îi dedică - cît de precis în sensul arătat! - "energicul vers" al anticului poet: "Plin de gloria ta, acest monument te cuprinde pe tine, deşi nu este al tău". Anonimatul lui N. Filimon va fi, multă vreme, unul autentic: Alecsandri îl confundă cu un oarecare Pelimon, iar Ştefan Bănulescu, un recuperator de marcă al fostului "cîntăreţ în strană", recunoaşte că acesta "nu era nici prin naştere, nici prin destin sortit marilor onoruri publice şi marilor averi". Dar... există întotdeauna un dar care ţine de o soartă paralelă, de un destin "de culise" care apropie, fie şi în derizoriu, naturile înrudite. Mulţi vor fi cunoscînd, ca pe un capriciu juvenil, interesul culinar manifestat de Kogălniceanu încă din timpul studiilor sale la Lunéville, în Franţa. El cere surorilor reţete pentru diverse dulceţuri de alămîie, ciocolată, trandafiri, agrişi, zarzăre sau vişine, dorind să-i desfete pe francezi cu "bunătăţile Moldovei". Tot în acest scop scrie "babacăi" să-i trimită, pe lîngă bani de cărţi şi de mille petites choses nedeclarate în limbajul bătrînesc în care îl învăluie pe agă, sărutîndu-i mîna "cu multă fiiască plecăciune", şi un săculeţ cu sîmburi de harbuz, "căci aice nu să ştie măcar ce-i harbuzu". Declarat deschis gourmand et gourmet, Kogălniceanu va tipări împreună cu C. Negruzzi 200 reţete cercate de bucate, inspirîndu-se din Fiziologia gustului de Brillat-Savarin sau din Berchoux "poetul culinar din La Gastronomie". Tot un om cu le savoir-vivre trebuie considerat şi N. Filimon. Ion Ghica şi-l aminteşte de pe cînd era "un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de ţîrcovnic" care ştia, fără greş, "unde se găsea pelinul cel mai bun şi unde se frigeau 'trandafirii' cei mai gustoşi". Lui Filimon, tovarăş de chefuri cu Anton Pann, îi place traiul bun şi defectul ce-l are la vorbă dispare ca prin farmec cînd pomeneşte despre crapul umplut cu stafide, despre curcanul pe varză îndesat cu castane sau despre purcelul fript, "dacă era întreg" (!). Felul cum ştie să taie şi să frigă mielul în groapa cu jăratec, îmbălsămîndu-l apoi într-o zeamă cu mirodenii numai de el cunoscute, pare rupt din povestirile sadoveniene cu haiduci. Dacă din punct de vedere culinar rafinamentul îi aparţine, totuşi, lui Kogălniceanu, ca influenţă a mediului francez unde la cuisine este o preocupare de fineţe, cunoştinţele muzicale îl aduc în avantaj pe Filimon. Dincolo de talentul înnăscut de a cînta el însuşi "din memorie şi foarte bine" arii din operele italiene, stăpîneşte tehnica respiraţiei ca flautist. Călinescu remarcă la tenacele autodidact "o putere de exprimare profesională eminentă" şi-l declară "întîiul critic muzical român în înţelesul tehnic al cuvîntului". Kogălniceanu va include în studiile sale de la Berlin lecţii particulare de vioară şi clavir şi va da o mare importanţă dansului. Învaţă şi "joacă" sîrguincios la balurile pe care nu le ocoleşte contradanţul, mazurka sau valsul. Merge la Operă pentru Fanny Elssler, dar preocupările mondene nu depăşesc graniţele unei "arte de salon." Tînărul Kogălniceanu ştie bine ce învaţă şi mai ales pentru ce. Înzestrat cu binecunoscutu-i "spirit critic constructiv", va face totul pentru a pătrunde în marea societate şi pentru a ajunge "însămnat între moldoveni". Şi biografia "personajului" Filimon - vorba lui Ştefan Bănulescu - intimidează. O rezumă cu entuziasm E. Lovinescu în Cincuantenarul romanului românesc: "Recunoscîndu-şi cea mai înaltă expresie în Eminescu, boema literară trebuie să-şi recunoască strămoşul în Nicolae Filimon - în acest pierde-vară vesel, nepăsător la viaţă (...), chefliu, mîncăcios ca un erou homeric, ţîrcovnic şi critic muzical, nuvelist romantic cîtăva vreme şi apoi deodată romancier social, bun observator, ascuţit, care, dacă în viaţă n-a ajuns nimic, a lăsat după moarte un nume şi o operă trainică...".
Născuţi în aceeaşi zi şi în aceeaşi epocă dar meniţi altei speţe de glorie, lui Mihail Kogălniceanu şi lui Nicolae Filimon li se mai spune într-un fel ce înnobilează trecerea lor prin lume: întemeietori.