Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Septembrie de Gabriela Ursachi


"Calendarul republican" este adoptat de Convenţia naţională la 24 noiembrie 1793 şi funcţionează în Franţa postrevoluţionară pînă la 1 ianuarie 1806. Conform acestui bizar şi ineficient Calendar, începutul anului va fi marcat de echinocţiul de toamnă (22 septembrie) şi va cuprinde cîte 12 luni a trei decade fiecare. Spiritul novator şi mult prea simplificator nu se manifestă însă aici, unde ciclicitatea astronomică impune cam aceleaşi unităţi de măsură (vreo 5-6 zile rămîn anual în afara decadelor amintite pentru a se consacra à la célébration des fêtes républicaines), ci la nivelul denominaţiei. Din acest punct, merită a fi preluată teoria lui Şerban Foarţă din "Calendarul republican al poeziei lui Bacovia", care observă, pe bună dreptate, că numele unor luni Brumaire, Ventôse, Pluviôse, Nivôse (ori chiar Nivôse-Pluviôse în "Şi toamna, şi iarna/ Coboară-amîndouă;/ Şi plouă, şi ninge, -/ Şi ninge, şi plouă...") se potrivesc de minune "Calendarului" total "neidilic" al poetului "nervilor de toamnă": "Fără speranţă, fără amintiri... Şi, mai cu seamă, fără conotaţii: nişte 'buletine meteorologice' ale unei imense dezolări".
Se împlinesc în acest septembrie - pe alocuri pluvios - 120 de ani de la naşterea lui Bacovia. Pe numele său adevărat George Vasiliu, poetul Plumbului a văzut lumina zilei la 4 septembrie 1881, la Bacău, oraş al tristeţilor provinciale, dar şi spaţiu de siguranţă preferat capitalei "al cărei tumult m-a îngrozit întotdeauna". Oraşul natal rămîne nu doar cel mai ferm reper biografic în transcendenţă lirică, dar şi o marcă a personalităţii aceluia pe care istoria literaturii române l-a înregistrat sub numele latin al fostei dioceze catolice băcăuane.
Ce impresionează îndeosebi la acest poet care "a modificat sensibilitatea contemporană prin simplul fapt al existenţei sale" (Ş. Cioculescu) este modul cum a fost receptat de critica literară prin toate cele patru sau cinci generaţii postmaioresciene aflate de voie, de nevoie, în faţa unui "studiu de caz". Bacovia, despre care nu se ştie nici pînă astăzi în ce măsură şi-a conştientizat valoarea, creator cu salturi derutante între "apatic" şi "patetic", este rînd pe rînd "un accident psihologic" în etnica noastră sufletească, "o scoică bolnavă" (V. Streinu), "un poet, în acelaşi timp, perfect ingenuu şi pervers de lucid", un "apoetic" şi "asentimental" (D. Micu), un "antisentimental" (G. Grigurcu) sau, şi mai dramatic în opinia lui Vasile Netea (unul dintre puţinii căruia Bacovia i-a acordat un interviu, în 1943), un "caligraf" al propriului Har. Iarăşi greu de explicat rămîne multitudinea curentelor literare postsimboliste cuprinse în faţetele acestui diamant brut, cu irizaţii spontane în expresionism (Ov. S. Crohmălniceanu), în modernism y compris avangardismul (N. Manolescu) sau chiar postmodernism cu atingeri în generaţia optzeciştilor (I.B. Lefter).
Situat dincolo de orice canon estetic, eludînd cu o sfîntă şi inconştientă nepăsare tiparele vreunui program ("Nu am nici un crez poetic"), Bacovia pare a fi, într-adevăr, singurul poet român care a coborît în Infern. Dantescă nu este numai lumea întunecată, bîntuită de "nevroze" sub "cerul de plumb" care toarnă ploi diluviene şi ninsori seculare, dar şi rătăcirea unor fiinţe de panopticum: "În jurul meu corpuri de ceară,/ Cu hîde şi fixe priviri", ori, şi mai aproape de bolgiile poetului florentin, înfiorarea sub tortură metafizică a acestor damnaţi: "O bolnavă fată vecină/ răcneşte la ploaie rîzînd" sau "Într-o grădină publică, tăcută/ Pe un nebun l-am auzit răcnind". Primul care face legătura între aceste "personaje" şi chinuiţii din cercul al treilea infernal este G. Călinescu prin versul "Urlar li fa la pioggia come cani". Dar cine citeşte în întregime cîntul al şaselea din La Divina Commedia nu poate rămîne indiferent în faţa atîtor "novi tormenti e novi tormentati" pe care Dante îi descrie perfect "bacovian", prin implicare: "Io sono al terzo cerchio, della piova/ eterna, maladetta, freda e greve". Aici, sub "izbirea eternei ploi, ce rece, grea şi iute/ nu schimbă-n veci nici cursul ei, nici firea/ ...Şi ning zăpezi şi ape cad stătute" latră asurzitor Cerberul cu toate cele trei guri ale sale, în timp ce osîndiţii, aproape înecaţi în noroaie putrede, urlă la rîndu-le "cîineşte", într-un "amestec orb de duhuri şi de ploi" (Am folosit traducerea - de altfel actuală - a lui G. Coşbuc).
În afara instinctului muzical şi pictural de necontestat, tradus prin cadenţe şi vibrări cromatice în peisaje bacoviene "concrete", din a căror jale se întrupează însăşi fiinţa poetului, se remarcă în "stilul teatral" al lui Bacovia o retorică întoarsă. Transpare în schimele disperate ale limbajului său torturat nevoia de a se confesa prin geamăt ori hohot ("Şi gem, şi plîng, şi rîd în hî, în ha") prin interjecţii, repetiţii şi un noian de puncte de suspensie. Cuvintele cad greu şi sec, bolovani într-o lume de piatră. Este o "altă" limbă, "primitivă" cum s-a mai spus, barbară dacă o coborîm înspre etimon. (În viziunea vechilor greci, Barbarii erau ceilalţi, fără acces la Limba lor unică, acele fiinţe "care se bîlbîie"). "Afazia" lui Bacovia s-a dovedit însă benefică în planul expresivităţii, tocmai prin refuzul poeziei "leneşe". Se exclude astfel parazitarea metaforei subtile pentru a pune în valoare revelaţiile latente ale acestui Infern cu un singur locuitor.