Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Septembrie de Gabriela Ursachi


Centenarul lui Şerban Cioculescu, preocupîndu-ne anul acesta concomitent cu al lui Vl. Streinu ori Anton Holban, constituie imboldul de a reciti "tot binişor, frumos şi rar" cărţi care, precum lampa lui Aladin, păstrează în ele duhul celui evocat (invocat) ce-şi merită, fie şi în răstimpuri, eliberarea. "Condei sprinten" în opinia lui P. Constantinescu, "peniţă veselă", după prietenul de o viaţă Vl. Streinu, iată două definiţii en raccourci ale unui spirit inteligent, subtil şi ironic, "voltairian" după cum îi plăcea să se considere şi să fie considerat. Inserat biografic în generaţia criticilor postlovinescieni, alături de G. Călinescu, Perpessicius, Vl. Streinu şi P. Constantinescu, Şerban Cioculescu îşi fixează dintru început piatra de hotar în eristică. De pe această poziţie, ca "brav" al controversei, va agăţa în harponul maliţiei juvenile nume ilustre, de la bunul său profesor M. Dragomirescu pînă la mult încercatul în polemici N. Iorga, care nu întîrzie să reacţioneze printr-un scurt geamăt de iritare: Nu aşa! Temperamental se apropie mult de Paul Zarifopol, căruia P. Constantinescu îi admiră "gustul diavolesc pentru tot ce este subtilitate a expresiei şi luciditate a minţii", numindu-l "voltairian, în sensul larg al cuvîntului, adică o totalitate de vioiciune, nuanţă şi zeflemea intelectualizată." Déjà vu, déjà connu! Nu? De altfel, tot o afinitate temperamentală îi uneşte pe Caragiale (Ion Luca) şi pe Arghezi de neobositul lor exeget. Se produce în mod firesc fenomenul de reflexie intelectuală, criticul regăsindu-şi oglindit în fiecare "dublul spiritual". Dacă de la Arghezi îşi însuşeşte voluptatea îmbinării cuvintelor potrivite, de la Caragiale deprinde "vorba pe d-asupra limpede, dar adîncă la înţeles". Lipsa de ipocrizie şi a oricărei atingeri hagiografice se vădeşte în ipostaza de cerber al autenticităţii, al adevărului cu firul despicat în patru sau, la nevoie, în patruzeci şi patru. Egoismul lui Caragiale şi lipsa lui de scrupul în a pune mîna pe averea Momuloaiei sînt reduse la ironia vecină cu dispreţul: "într-un singur proces, Caragiale s-a lepădat întîi de mama lui şi apoi de tatăl său". Şi dacă Arghezi, stihuitorul, îi ridică în lumină "structura secretă a duhului poetic, care e frăgezime, înminunare, farmec şi în ultimă analiză - mister", prozatorul este executat scurt pe doi: "Inaptitudinea epică a lui Tudor Arghezi pare a fi structurală." Proprietarul Mărţişorului îi administrează o grabnică Dezlegare, iar agresiva lui intoleranţă la critică este inspirat tradusă de Oscar Lemnaru într-un calambur ce va fi citat cu deliciu de Ş. Cioculescuîn Amintiri: "Arghezi este un scriitor criticabil, Cioculescu este un critic abil ". Dar "ultimul cronicar muntean" nu se simte cîtuşi de puţin dezlegat, ci mai curînd des legat de poetul ce-l delectează pînă şi prin definiţiile sale rebusistice, care nu pot fi decît unele de ordin metaforic. Pentru piatra numită "opal", găsim o perifrastică figură poetică: "a căzut în inel un strop de iaurt din ciutura lunii".
Fascinaţia pentru cuvîntul insolit, echivoc dar bine plasat în revărsarea vorbirii libere datează de timpuriu, regăsindu-se chiar în primele lui impresii. Iar demonul contradicţiei şi ironia la obiect le va fi moştenit de la bunica maternă, "cernătească cu moţ de 'bobolină'", pe care o evocă în aceleaşi savuroase. Amintiri. Astfel, cînd cineva se scuză pentru răul pricinuit ei, "goanga" - cum singură îşi spune spre impresionarea spăimoasă a celor trei nepoţi ce-i are în grijă - răspunde băţos: "Pardon cu capul spart!", iar expresia parcimoniei este, invariabil, "Na coltucul babei!" (=nimic). Cioculescu va apela ulterior la Ionescu-Gion, Tiktin şi P. Ispirescu pentru a decripta etimologic şi semantic "moftul" aprigei bunici.
Şi fiindcă aproape întreg numărul de acum două săptămîni al revistei noastre stă tot sub semnul Centenarului lui Şerban Cioculescu, de la "editorial" la "inedite", iată cum duhul din lampa lui Aladin s-a întrupat încă o dată, spre "înminunarea" noastră.