Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Calendar:
Septembrie de Gabriela Ursachi



Emil Botta se naşte în septembrie, dar substitutul zodiei îi va fi, incontestabil, Întunecatul April. Apar în publicistica sa numeroase fragmente ca tot atîtea oglinzi întoarse spre Poezie, spre Himeră. Exemplificările poartă în sine harul de a construi o mică antologie, dar şi un fulgurant portret de autor.



Despre Întunecatul April :

,Întunecatul April (1937), trăit şi descris de tînărul care am fost cîndva, exprimă, în adîncul adîncului conştiinţei mele voinţa de lumină, lauda ditirambică a luminii. Cunoscînd că lumina e un triumf după încleştarea cu tenebrele (culorile, fapte şi suferinţe. Şi după tortură, după martiriu, după treptele şi pragurile suferinţei se arată lumina). Întunecatul April era jurnalul aventurii, al călă-toriilor mele, al trecerii şi petrecerii mele prin acele regiuni faste şi nefaste ale tinereţii. Consemnam, în acele file de jurnal, contrastele, antinomiile, neliniştea şi liniştea, bucuria şi durerea. Un loc privilegiat avea să-l aibă durerea, pe care o privesc şi astăzi cu o infinită simpatie" (Micul discurs în ,Ramuri", 1969).



Volumul purtînd deja cunoscutul titlu se deschide cu acest Ordin:

Să mă refugiez în cortul pădurii,

Întunecatul April e pe urmele mele,

zornăitoare lanţuri tîrăşte

şi un cuţit în mîini să mi-l înfigă în coaste.



Cai verzi, purtaţi-mă repede ca fulgerul,

izbăviţi-mă de rău, de harapnicul groazei,

mi s-a făcut părul măciucă, pielea e o năframă

de sînge,

fuga, fuga

prin ploaia de sînge, ud leoarcă,

doar voi ajunge la sfîntul aşteaptă.



Ia-mă la tine în trib,

îi strig ca din gură de şarpe,

dă-mi simbrie amară, amară

fă-mă calfă de înger, zelosul tău scrib.



N-am defăimat niciodată amurgul şi tăcerea

care sosesc hămesite din peşteri, din grote,

dar acum le insult şi iară şi iară le strig:

Vulpilor, vreţi să-mi las pielea pe-aici, amanet?



Şi Întunecatul April se face mai subjugător,

mai tiranic,

acum îmi va săgeta cu o floare umărul

şi-mi va porunci laconic: stai.





Despre teatru:

,Teatrul este suprarealitate, supraistorie, ponde-rabil spiritualizat şi se rudeşte mai mult cu meta-morfozele visului proteic şi factice, cu vedeniile şi celălalt tărîm nefiresc. Teatrul este locul întîlnirii cu Dumnezeu, pretextul prin care se comunică şi se transmite un absolut (...). Exilat pe un podium, prins în sita reflectoarelor, învăluit într-o atmosferă prielnică, artistul despuiat de amintirea humei, se apropie de cer. Scena e o fereastră prin care se călătoreşte dincolo, în neantul convenţional, unde ochiul poate adînci şi explora semne şi lucruri nemaipomenite." (Haig Acterian şi minciunile adevărate în ,Vremea", 1936).



Iată şi varianta ironică a ideii de Spectacol:

Elita luase loc la parter

şi proştii sus, aproape de cer.

În lojă stătea o întîmplare cam abătută

şi un năpraznic destin în mare ţinută.

Un dezastru tare cît zece

tot spera că totul va trece.

Un naufragiu dormita în fotoliu

înfăşurat în linţoliu.

O răceală

vagabonda prin sală.

O inocenţă

strălucea printr-o totală absenţă.

Piesa era o răfuială

între virtute şi greşeală.

Scena era un sanctuar

prin care adevărul trecea foarte rar.

Actorii îşi îndrăgeau rolul,

dar, încet, îi înghiţea nămolul;

în pauze, tăcute aplauze,

la finale, tăcute urale.

Şi cînd căzu cortina

toţi se-ntrebau cine poartă vina

şi cine-i autorul

care-a făptuit omorul,

în cinci acte, cu sete,

ca o crimă pe-ndelete.

Atunci apăru la rampă Ariel

şi jerbe de flăcări şi anemone

pentru mult prea onorabilii ,dramatis personae".

Şi această ficţiune, în tuş, în cărbune,

şi spectacolul amuzant

au dispărut în neant.



Despre ,trîntori" (poeţi):

,Evită fapta şi oglinzile în care te-ai putea întîlni. Să rămînem teorici, în faza crisalidelor, cu intenţii, cu veleităţi. Să rămînem teorici, plini de lenevie, la marginea lucrurilor, ezitînd." (Un om nou în ,Facla", 1933).



Visarea poetică este socotită de Emil Botta o ,lecţie de opium", o petrecere vinovată în ,lunca trîntorilor", o faptă demnă de dispreţ, ca şi în acest Cenaclu:

Huliţii cu piei tărcate

la bariera luminii s-au adunat.

Ei premeditează miracole şi jafuri

sub clinchetele unui cer dezabuzat.



Trîntorii, neghina, codoşii

(nici c-am văzut mai rea răutate)

iată ce gînduri gîndeau

huliţii cu piei tărcate:



,Darabanele Judecăţii cînd vor vesti,

să ne prefacem că nu ştim.

Aprodul va căpia strigîndu-ne,

şi noi surzi să fim."



Despre frica de moarte şi despre libertate:

,Iubesc fapta, pentru gratuitatea ei incorporală, insurgenţa ca o liberare şi o negaţie a morţii de care mi-e frică. Libertatea ea însăşi e o noţiune degradată, o valoare comună şi fără curs căreia opun ca un cerc superior entitatea metafizică a absolutului. J'abjure devine astfel o formulă passe-partout, o scuză şi un pretext pentru evaziune în spirit (Duhamel pateticul în ,Vremea", 1931).



În ciuda declaratei spaime de moarte, ,sosirea clipei fatidice e descrisă ca o întîlnire mondenă" spune Ov. S. Crohmălniceanu şi citează versuri din Domnul Amărăciune:

,...Şi steaua se numeşte Amărăciune ..." Cantemir



Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor

în haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor.



E gata ceaiul? Toţi au venit? Totul e gata?

Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata.



Dansaţi în cete un joc galant, cîntaţi lăute,

arcuşuri seci, viori pustii, de ce staţi mute?



Dar te întreb, iubitul meu, ce ai în frunte?

Amărăciune m-a luat de mînă şi m-a condus

peste o punte.

Dar te observ, iubitul meu, ce palid eşti.

Amărăciune, urînd viaţa, mi-a spus în şoaptă:

,Să te fereşti..."



Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi şi mănuşile,

e cam tîrziu şi de-am să plec, cerniţi oglinzile,

închideţi uşile.



M-aşteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj...

Noaptea se umflă, clopoţeii-şi scutură şi

uite cum flutură argintiul penaj.



Şi ce ar putea să încheie mai fericit sumara prezentare a prodigiosului Actor - Poet, dacă nu chiar aceste cuvinte ale lui dintr-un interviu publicat în 1972 în revista ,Luceafărul":

,Să nu mă surghiuniţi în legende (ce minunat exil), nu-mi atribuiţi frumuseţi care nu sînt ale firii mele. Fiindcă, altfel, voi povesti şi eu despre un nor de argint, norul de o sclipire orbitoare, pe care l-am văzut cînd eram foarte tînăr şi care trecea între cer şi pămînt, gata, gata să mă ia cu el. Şi dacă îl chem norul de argint va reveni şi mă voi ascunde în măreţia acelui nor, în stufosul argint".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara