I. Opinia şi Informaţia

Dacă lumea contemporană, în ansamblul ei, trăieşte într-o continuă stare de asediu informaţional, România de astăzi, tot în ansamblul ei, trăieşte de aproape un deceniu sub tirania Opiniei. Din­-
tr-un popor pastoralo-agrariano-lirico-fatalist, e drept, şi cu nişte crize de febră industrială ale căror sechele au încă un mare potenţial letal, am devenit, după 1990, unul de hermeneuţi. Viaţa politică şi socială, istoria şi economia, cultura şi sportul şi toate cele nebotezate încă nu se manifestă aşa, pur şi simplu, în virtutea faptului că existenţa colectivă impune norme, criterii, precepte şi identifică nenumărate trebuinţe, soluţii şi decizii, ci ele sînt premeditate undeva într-un spaţiu vag, au premise suspecte şi finalităţi bine calculate, iar noi, românii, sîntem captivii serafici ai acestor infernale maşinaţiuni. Asta în cazul nefericit în care soarta noastră este măsurată, croită şi festonată aici, pe pămînt, pentru că în celelalte cazuri, cînd de buna noastră administraţie se ocupă direct Dumnezeu, lucrurile se schimbă. Cine nu ştie, de pildă, invocaţia imperativ-deprimată ,,Doamne, ocroteşte-i pe români" sau făloasa declinare a identităţii ,,Noi sîntem români, noi sântem români.." construită, evident, după cunoscutele modele Noi sîntem bulgari, Noi sîntem burundezi sau Noi sîntem zuluşi? Evident, în aceste înălţătoare situaţii, lucrurile se schimbă; duşmanii crapă unul cîte unul, ocultele internaţionale se mai zbat o clipită, ca o coadă de şopîrlă desprinsă de trup, apoi li se gată şi lor oxigenul, iar în timpul acesta geometrii şi topografii celeşti fac măsurătorile necesare şi ridică axa lumii taman de pe Vîrful Omul (toponimia are şi ea un înţeles tainic) şi pînă la picioarele tronului pe care Dumnezeu adastă şi desenează harta mistică a României. Cînd realitatea noastră geografică, istorică, politică, morală şi spirituală este aceasta, adică un partaj între satanismul imanent şi graţia transcendentă, cum s-ar putea formula o informaţie? Poate cineva să spună, de pildă, ,,ieri, 20-l0-l900 şi..., Comitetul Consultativ pentru Disecţia României s-a întîlnit în oraşul X şi a hotărît următoarele..." sau: ,,în şedinţa de la răsăritul soarelui, la propunerea lui Ştefan cel Mare şi Sfînt (a nu se confunda cu celălalt, doar cel Sfînt), Tatăl Ceresc a trimis către România, prin punctul de contact Babele, un nou transport de slavă etc. etc.?" Evident că nu! Dar exact acest conţinut se vehiculează frecvent în presă ca opinie, ca expresie a unei lecturi iniţiatice căreia îi sînt supuse faptele diurne. Mutatis mutandis, într-un registru similar este sacrificată şi informaţia culturală, sobră şi neutră după rigorile meseriei, în beneficiul opiniei, al unei opinii voluntariste, inflamate şi, în cele mai multe cazuri, semidocte. în locul unei ştiri folositoare, corecte şi fără emfază, care să identifice timpul, locul şi natura unui anumit eveniment cultural, mediile oferă, într-o cantitate îngrijorătoare, păreri personale emise de către persoane inexistente în esenţă. Iar semnele sigure ale acestei inexistenţe sînt verbiajul, delirul ideatic, agresiunea gramaticală, incontinenţa frazeologică. Să fie responsabilă de această stare de lucruri o conştiinţă colectivă sedusă egal de exclamaţia narcisiacă şi de retorica tînguirii, care nu vrea nicidecum fapte nude şi alte asemnea banalităţi, ci doar hrană incantatorie pentru cine ştie ce voluptăţi obscure, să fie vinovată nepotolita sete de tacla a cititorului sau, pur şi simplu, explicaţia trebuie găsită în faptul că este mai simplu datul cu presupusul decît darea unei ştiri. Ori, Doamne fereşte, avem de-a face cu o altă realitate, şi anume cu ,,traducerea în viaţă" a unui cunoscut vers arghezian: dacă, după '90, majoritatea gazetarilor care se ocupă de cultură, de pildă, au transformat subit şi, de bună seamă, pentru-ntîia oară,/ plugu-n condei/ şi braz­da-n călimară? Nu-i vorba, că prin plug putem subînţelege orice unealtă anterioară şi prin brazdă orice alt material.

II. Artistul de la ROSAL
(o opinie)

Hăituit de vipia lunilor de vară, artistul tradiţional se trage la umbră. Un ochi de apă, un bot de pădure sau chiar o colină mai răcoroasă se substituie claustrului citadin şi, măcar pentru o vreme, descarcă şi absorb energiile reprimate peste an în geometria severă a atelierului. Spaţiul se dilată, orizontul se lărgeşte şi el, ca în filmele ruseşti, ochiul adulmecă o altă scară a lucrurilor şi obiectele înseşi aspiră la o nouă formă de eternitate. Sala de expoziţii şi muzeul rămîn, undeva, în urmă, iar locul lor îl ia lumea elementară; pămîntul, vegetaţia, vibraţiile atmosferei şi capriciile meteorologice. Această navetă stereotipă şi, în felul ei, confortabilă, între spaţiul intim al artistului şi natura frustă părea, pînă nu demult, un bun cîştigat definitiv şi inalterabil în dinamica lui interioară. Numai că artistul contemplativ, evazionist şi măcinat de candori fetişiste a cam început să se coacă. Fixat bine pe grătarele istoriei, prăjit la jarul întreţinut gospodăreşte al tuturor crizelor sociale şi morale de ieri şi de astăzi, el a început să se întrebe obsesiv dacă nu cumva îi este mai aproape RATB-ul decît cerul şi mai utilă deratizarea decît converasţia metafizico-mondenă cu spiritele strămoşilor sau cu duhurile pămîntului. Şi astfel, de o vreme-ncoace grija nu-i dă pace, visu-l ocoleşte, gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place. Reacţionînd în faţa unei lumi tot mai bolnăvioare, artistul s-a transformat prompt într-un fel de vindecător, în alcătuirea căruia fuzionează perfect medicul curant şi exorcizatorul. El nu-şi mai îmbărbătează plămînii şi nici nu-şi mai irigă creierul sorbind ozonul cu spatele către ţevile de eşapament, ci se chinuie să-l extragă tocmai de acolo prin desfacerea lui CO2 în C şi O2. Adică disociază, recuperează, recondiţionează şi refoloseşte. Arta lui este reacţie, protest, acţiune şi denunţ. Formelor previzibile şi expresiilor cunoscute li se contrapun altele, alternative, după cum şi locurile de acţiune îşi schimbă radical plasamentul şi configuraţia. Poiana simpozionului tradiţional devine acum hală industrială, măgura se transformă în depozit şi nobilul meşteşug al cioplirii în manoperă de fierar-betonist. Numai că această mutaţie adîncă în practica artistică şi această deplasare a interesului din cadrul cosmic şi esenţial în acela, aparent derizoriu, al produsului industrial şi al gesticii umane cotidiene nu sînt nicidecum o abandonare a preocupărilor majore şi cu atît mai puţin un act degradat. Dimpotrivă, ele constituie o formă de asumare a realului în toate dimensiunile sale şi o tentativă de recuperare a reziduului într-un alt cîmp de semnificaţii. Ierarhiile sînt abolite, materialele ignobile vindecate de suferinţa lor ontologică, balanţa natură-artificialitate reechilibrată prin discurs şi printr-o nouă infuzie de idealitate.