Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Secretul lui Alex Stefănescu de Tudorel Urian

In ce constă cota de interes a unui volum de memorialistică? Iată o întrebare cât se poate de legitimă după revoluţia din 1989 când interesul publicului de la noi pentru acest tip de literatură a crescut semnificativ. Poate în speranţa cititorilor, mărturisită sau nu, că dintr-o astfel de carte ar putea afla formula secretă a personalităţii unui autor pe care îl admiră: oamenii şi cărţile care i-au marcat formarea, accidentele biografice care au avut un rol în destinul său, prietenii, duşmanii şi iubitele care i-au jalonat drumul în viaţă, marile revelaţii care l-au determinat să aleagă o cale în detrimentul alteia. În plan secundar, cărţile de memorii şi jurnalele intime sunt de folos pentru reconstituirea unor epoci demult trecute sau pentru clarificarea circumstanţelor în care au fost luate importante decizii istorice.
După apariţia monumentalei (la propriu) Istorii a literaturii române contemporane, 1941-2000, Alex Ştefănescu este omul zilei în critica literară românească. Admirat sau pizmuit de confraţi, invitat şi celebrat cu fast în oraşele de provincie, intervievat de superbe ziariste, Alex Ştefănescu se află mereu în centrul atenţiei, prezenţa sa într-un loc este imposibil să treacă neobservată. Chiar şi cei care îşi propun să îl ignore ajung până la urmă să îşi piardă cumpătul, încep să-l vâneze cu invectivele lor, sporindu-i, indirect, vizibilitatea, notorietatea şi popularitatea. Alex Ştefănescu este, în lumea literaturii, genul de personaj care nu lasă pe nimeni indiferent. Unii îi sunt prieteni, alţii duşmani de moarte (cei neincluşi în Istorie şi cei nemuriţi în cartea Ceva care seamănă cu li­teratura sau în rubrica Tichia de mărgăritar din România literară). În fine, mai există o categorie, a celor care îl cultivă cu speranţa secretă că i-ar putea intra în graţii şi că în felul acesta şi-ar putea asigura un viitor luminos în literatura română.
În actuala încrengătură de amiciţii/inamiciţii care în­conjoară persoana lui Alex Ştefănescu, publicarea Jurnalului secret al criticului are toate şansele să devină un best-seller. Mai ales că titlul este însoţit şi de o precizare cât se poate de comercială: noi dezvăluiri.
Surpriza cea mai mare oferită de jurnalul lui Alex Ştefănescu este că el nu oferă nici o surpriză. Alex Ştefănescu secret este identic cu Alex Ştefănescu din viaţa publică. Acelaşi mod de a observa şi de a judeca lumea, autoironia, atenţia admirativă arătată femeilor frumoase, un anumit ton declamativ, teatral, de care nu sunt scutite nici gândurile cele mai intime, permanenta jovialitate şi bună dispoziţie. Jurnalul secret este o carte lejeră, agreabilă, care se citeşte cu mare plăcere, dar care, trebuie spus din capul locului, nu aduce nici un fel de revelaţii majore privind eventualul eu ascuns al criticului. Este mai degrabă o proză satirică de observaţie socială care parodiază cu umor scrisul memorialistic. Dacă ar trebui să i se găsească un echivalent în proza românească actuală aş spune că scriitorul cu care acest Alex Ştefănescu (autorul de "literatură memorialistică") se înrudeşte este Radu Paraschivescu. Multe din paginile Jurnalului secret ar putea figura, fără probleme, în Ghidul nesimţitului şi viceversa. Ceea ce nu reduce cu nimic hazul, acuitatea şi justeţea observaţiilor lui Alex Ştefănescu. Iată, cum arată în viziunea criticului un top al prostului gust în viaţa publică românească: "Gestul tandru-tovărăşesc cu care Ion Iliescu le prinde pe femei de antebraţ, în timpul conversaţiei. Dantura completă, ca un mulaj de porţelan, a lui Corneliu Vadim Tudor. Asemănarea lui Miron Cozma cu un Eminescu pictat de un pictor amator. Tonul afectat cu care Răzvan Theodorescu pronunţă cuvântul Ťculturăť. Figura de fante acrit a lui László Tökés. Zâmbetul lat, de om atotştiutor şi vorbirea gângăvită, cu multe Ťăăăť-uri a lui Cornel Nistorescu. Tinereţea bătrânicioasă a lui Victor Ponta. Întoarcerea recentă a lui Petre Roman, îmbrăcat în haine de un bun-gust desăvârşit, la Ion Iliescu. Modul aferat în care continuă să meargă parlamentarii pe coridoarele Casei Poporului, în timp ce ziariştii încearcă să dialogheze cu ei. Aerul marţial pe care şi-l iau jandarmii când amendează o ţărancă bătrână pentru că vinde pătrunjel pe stradă fără autorizaţie. Rapiditatea cu care se zgribulesc, de frică, aceiaşi jandarmi, devenind brusc orbi şi surzi, când apare în preajma lor o bandă de răufăcători fioroşi" (pp. 58-60). Iată dintr-un foc o mână de oameni care au toate motivele să-l ţină minte pe Alex Ştefănescu. Şi nu neapărat pentru a-i solicita autografe.
Un fenomen care a luat proporţii în societatea românească de azi, pe care toată lumea îl observă şi îl discută pe la colţuri, dar nimeni nu îl analizează la modul serios, este cel al personalităţilor care îşi promovează amantele în funcţii. Alex Ştefănescu are chiar curajul să-şi arate simpatia pentru o declaraţie a lui Ludovic Orban, potrivit căreia există femei care fac fulminante cariere politice trecând prin patul unor lideri influenţi. Or, în pofida linşajului mediatic - pentru a folosi o expresie la modă - la care era să fie supus actualul ministru al transporturilor, fenomenul este unul cât se poate de real, pe cale de generalizare, iar roadele lui se văd şi în alte domenii decât politica. Cu zâmbetul pe buze, diaristul anunţă că se gândeşte să scrie un articol despre bărbaţii de prestigiu din cultură care îşi răsplătesc amantele deschizându-le generos porţile spre cariere de scriitoare, artiste, ziariste, vedete TV, chiar dacă acestea nu au nici o vocaţie pentru domeniile respective. Partea mai complicată este că investiţiile pornite în acest fel sunt pe termen lung şi femeile respective continuă să joace rolul de autorităţi mult după ce ele însele au uitat de calităţile în virtutea cărora au fost promovate. Judecata lui Alex Ştefănescu are toate şansele să jignească sensi­bilităţile unor femei de succes de astăzi, care l-ar putea acuza, ca şi pe Ludovic Orban, de misoginism. Ceea ce nu înseamnă însă că raţionamentul criticului ar avea vreun cusur: "În loc să plătească serviciile sexuale cu bani, blănuri, bijuterii, le fac cadou o carieră artistică, un statut de instanţe ale vieţii culturale, chiar şi în situaţia (cea mai frecvent întâlnită) în care ele n-au aptitudinile necesare. Anii trec, frumuseţea se degradează, pasiunea se stinge, dar în spaţiul culturii rămân instalate până la sfârşitul vieţii aceste impostoare, complexate şi vindicative. Cu alte cuvinte, pentru minutele de plăcere pe care şi le procură unii pontifi ai vieţii culturale, trebuie să plătim cu toţii" (pp. 115-116).
Dincolo de aceste excelente pagini de observaţie socială şi micile anecdote cotidiene, jurnalul lui Alex Şte­fănescu surprinde oarecum prin rolul modest acordat in­trospecţiei şi comentării dezbaterilor de idei. Fiind vorba de jurnalul unui critic, aşteptările vizau o mai apăsată atitudine reflexivă. Or, cum spuneam, jurnalul pare a fi mai degrabă scris de un prozator. Ceea ce, fireşte, nu este un reproş, dar presupune o grilă de lectură diferită de cea spre care ar fi trimis în mod normal numele lui Alex Ştefănescu. Chiar şi atunci când vorbeşte despre sine, uneori chestiuni cât se poate de grave, autorul are un ton foarte jovial, iar prima tentaţie este aceea de a nu-l lua pe deplin în serios. Probabil că acesta este temperamentul său real. Altminteri, dincolo de interfaţa umoristică se întrezăresc idei cât se poate de serioase, despre care s-ar putea vorbi multă vreme, chiar şi în contradictoriu. Iată doar una dintre ele: "Literatura însăşi este un domeniu al excesului. Mi se par caraghioşi autorii care cred în moderaţie. Mi se înfăţişează asemenea acelor americani care, înainte de a-şi lucra grădina, se echipează cu mănuşi, cu cizme, cu salopeteşi uneori chiar cu măşti împotriva insectelor pentru a-şi tăia trandafirii. Mie îmi place să mă zgârii în spinii trandafirilor. Şi chiar să fiu înţepat de albine" (p.214).
Jurnal secret. Noi dezvăluiri de Alex Ştefănescu este o carte de proză, scrisă cu gândul bine conturat de a fi publicată. Ea nu are nimic din intimitatea unui jurnal, face în permanenţă semne complice unui potenţial public, nu este "documentul de suflet", spaţiul de meditaţie în care sensi­bilitatea artistului să caute adăpost în momentele cu adevărat dificile. Este, dacă se poate spune aşa, un jurnal scris cu uşile şi ferestrele larg deschise către stradă, un text cu finalitate militantă, uneori polemic şi mereu satiric la adresa lumii contemporane. O lectură tonică, amuzantă, accesibilă oricui, dar care oferă şi destule prilejuri de meditaţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara