Am mai spus-o, în ciuda aparenţei de casă deschisă, la Caragiale totul stă sub cheie sau, mai bine zis, sub cheiţă. Secretul e public, dar asta nu-l face mai puţin periculos. Ca o halebardă mânuită, chipurile, stângaci, loveşte întotdeauna cu muchia cealaltă.

Câte personaje, atâtea secrete, câte familii, atâtea drame. De la cele care omoară pe loc, într-o bruscă izbucnire, după ani de fereală (ca în Păcat sau Năpasta), la cele care toacă mărunt, veritabile picături chinezeşti. Ceea ce e, la urma urmelor, îngrozitor e că şi copiii au secrete. Şi prin asta, lumea lor e, aşa cum s-a remarcat, una care de-abia aşteaptă să devină adultă, nedespărţind-o de cealaltă, a afacerilor de maturi decât convenţia.
În Vizită, Ionel face o şotie simpatică sau, cel mult, imputabilă unei proaste educaţii. Însă şi mai mult decât atât. Păstrând proporţiile, retragerea lui strategică (e, doar, militar) nu e cu nimic mai benignă decât plecările discrete în toiul unei mese, pentru a rezolva cine ştie ce daraveră. „Puiul” din Tren de plăcere nu merge nicăieri fără granmamma. Să fie ataşamentul normal al unui copil pentru bunica lui, sau efectul unei lecţii bine puse la punct? Aceeaşi lecţie din tren, când puiul de cinci anişori e dat cu un an în urmă, ca să nu scoată bilet.
Atitudinea bărbatului însoţit, fără putinţă de a scăpa, şi de consoartă, şi de mam’mare, dar răzbunându-se prin atitudine mitocă nească, e simulată în Dl Goe... Micul secret al lui Goe e că este bărbat, în societatea lui Caragiale. Şi se poartă ca atare.
Ce secret are Cănuţă, cine poate bănui? Probabil dorinţa de a avea putere asupra propriei vieţi, fără să mai depindă de vrerile altora, ceea ce-l face sucit. De mic copil, Cănuţă îşi caută libertatea. N-o va avea, cum n-o are nimeni, în lumea lui Caragiale.
Ceea ce este deconcertant, în privinţa secretelor celor mici (şi ale maturilor, nu mai puţin) e lipsa complicităţii. Când se pregătesc să facă vreo boacănă, nici Ionel, nici dl Goe nu caută sprijin în jur. Sunt izbucniri de independen- ţă, cel puţin suspecte, într-un sistem care se ocupă cu lanţul slăbiciunilor. Pesemne că toleranţa cu care este tratat secretul, sau isprava plănuită în secret, face inutilă complicitatea.
În acelaşi spirit al ambiguităţii, de formă şi de fond, care guvernează, la Caragiale, regimul secretului, vorba-clişeu ce’ş copil?, aruncată când vrei şi când nu vrei de comesenii din Cam târziu..., poate fi un simplu tic verbal, sau convingerea că numai copiii pot să facă un secret din ce ştie toată lumea. Care e secretul acestor copii cu copii? Că s-au închis Camerele, şi intervenţia pentru care vine Costică, fără grabă, încurcându-se pe drum cu fel de fel de amici, e, bineînţeles, tardivă. Cu toate astea, Costică nu se supără, şi este cuceritor prin naivitate. Ca şi confraţii din C.F.R., care aproape creează un secret ca să se amuze copilăreşte. Când copilul lor, pe care-l ocrotesc, luându-şi toate precauţiile să nu-i rănească sentimentele, şi în acelaşi timp jubilează pe seama ignoranţei lui, se deşteaptă şi se dovedeşte a-i fi tras el pe sfoară, jocul se termină într-o dezamăgire unanimă.
De fapt, lumile, cea copilărească şi cea adultă, nu se despart niciodată, fiecare tinzând, cu nazuri, cu mofturi, spre cealaltă. Caion îl acuză pe Caragiale de plagiat, producân-du-i destulă supărare, cu pretenţia lui de a fi descoperit secretul Năpastei. Scă- pat de nedreapta învinuire, Caragiale declară că „acuzaţia de plagiat a fost o impertinenţă de copil”. Ce ar mai fi de zis?