Dansul clasic este în continuare iubit de o bună parte a publicului zilelor noastre pentru frumuseţea liniei sale, pentru performanţele tehnice care stârnesc adesea ropote de aplauze, pentru poveştile sale înduioşătoare sau eroice. Recenta premieră a Operei Naţionale Bucureşti, Corsarul, balet în trei acte pe muzica lui Adolf Charles Adam, pus prima oară în scenă cu 151 de ani în urmă, la Paris, are toate datele mai sus menţionate, făcând parte dintr-o suită de balete romantice reluate din când în când de marile companii de balet. După perioada pariziană, spectacolul a căpătat forma lui cea mai complexă, prin adăugarea unor partituri muzicale de Riccardo Drigo (spectaculosul pas de deux), de Alois Louis Mincus şi de Cezare Pugni, între 1868 şi 1899, pe scena Teatrului Maryinsky din Sankt Petersburg, în versiunile datorate celebrului coregraf Marius Petipa. În varianta care înglobează muzica lui Drigo şi concepţia coregrafică a lui Petipa, spectacolul s-a reîntors pe scenele occidentale, unde se mai remontează uneori, ca mostră a tradiţiei unei epoci. Pentru montarea de la Bucureşti s-a apelat la un creator venit din chiar zona în care s-a plămădit forma cea mai complexă a spectacolului, la Vasily Medvedev, dansator, pedagog şi coregraf rus, din Sankt Petersburg, asistat de conaţionalul său Stanislav Feco. Aceştia au reuşit să imprime dansatorilor Operei bucureştene stilul epocii şi să-i menţină la nivelul tehnic solicitat de acest balet. Atât soliştii, cât şi ansamblul companiei au dansat mult, şi-au testat vituozitatea în tehnica baletului academic, trecând un fel de test al nivelului lor tehnic, pe care l-au luat cu notă mare. Pentru toţi dansatorii şi, în special, pentru solişti, recenta montare este o posibilitate de a se menţine în formă, de a nu coborî ştacheta nivelului tehnic. De asemenea, participarea elevilor Liceului de Coregrafie "Floria Capsali" din Bucureşti la configurarea actului al treilea este foarte bine venită pentru pregătirea lor profesională. Ei s-au integrat cerinţelor spectacolului, bine modelaţi de coregraf şi de profesoara lor Ana Caraianopol. Dar de aici începe seria rezervelor. Pentru ochiul spectatorului de astăzi, obişnuit cu partituri de dans clasic sau neoclasic epurate de încărcătura greoaie a pantomimei, excesul de pantomimă din baletul Corsarul devine obositor şi, în acelaşi timp, nu limpezeşte cursul acţiunii, ci, din contră, îl încâlceşte. Prin comparaţie, ce "curate" sunt alte două balete romantice, Lacul lebedelor şi Giselle, în care dansul este rege, pantomima abia strecurându-se ici-colo în spectacol. După baletul Don Quijote sau, cronologic, înaintea lui, Corsarul este un alt exemplu de inabilă, neinspirată transpunere a unei opere literare într-un spectacol de balet, în sensul risipirii miezului de sensuri cuprins în opera respectivă, în balet păstrându-se doar exotismul ei de suprafaţă. Corsarul este inspirat de un poem al Lordului Byron, din care s-a conservat numai culoarea locală. Un alt motiv de comparaţie al baletului Corsarul cu Lacul sau Giselle este acela al ţesăturii lor coregrafice, de o frumuseţe antologică în ultimele două (nu comentăm posibilitatea regândirii lor în alte viziuni coregrafice) şi mult mai puţin inspirată, simplistă chiar, în Corsarul. Coregraful Vasily Medvedev nu a dorit să intervină în partitura coregrafică, aşa cum a făcut, de exemplu, Nureiev când a reluat Cenuşăreasa, neieşind din canonul clasic, dar folosindu-se de vocabularul lui cu maximă fantezie. Medvedev semnează totuşi regia şi coregrafia recentei premiere a Corsarului, cu menţiunea: după Marius Petipa. În acest context, care ar fi contribuţia lui strict coregrafică, dacă nu a adus spectacolul la nivelul pretenţiilor epocii noastre, curăţându-l de încărcătura obositoare de pantomimă sau remodelând, eventual, unele pasaje coregrafice? Oricum însă, corec­ti­tudinea execuţiei tuturor dansurilor de ansamblu şi a variaţiilor soliştilor a fost remarcabilă. Prima concluzie care decurge din acest fapt este aceea că Baletul Operei bucureştene are foarte mare nevoie, pentru a se menţine la un nivel tehnic cores­pun­zător exigenţelor unei mari companii de dans, de maeştri pedagogi de nivelul celor invitaţi pentru această repunere în scenă a baletului Corsarul. Dacă nu se va lua în calcul această necesitate, compania nu se va putea menţine la verva şi strălucirea de la recenta premieră, căci exigenţa maximă este singura soluţie în această profesiune, în care instrumentul-corp trebuie continuu acordat. Revenind la interpreţii spectacolului, fiecare solist, în parte, şi-a dansat excelent partitura, ca rigoare tehnică, adăugându-i, după puteri, câte ceva din propria lui personalitate plastică. Este îmbucurător în primul rând faptul că de mult nu am mai întâlnit într-un spectacol de balet de pe scena Operei o serie de solişti balerini de cea mai bună calitate. Ovidiu Matei Iancu, în obişnuita sa formă clasică, a demonstrat, odată în plus, în rolul lui Konrad, acurateţea unei tehnici clasice fără cusur şi îndemânarea sa de bun partener. Gigel Ungureanu şi-a pus din nou în evidenţă personalitatea în rolul lui Isaac Lankedem, demonstrând încă o dată că nu există un rol prea mic pentru că un bun interpret. Traian Vlaş, ca balerin invitat, s-a simţit ca la el acasă pe scena Operei, în rolul lui Birbanto, vădind îndelungata sa experienţă şi pasiunea pentru dans. Vlad Toader, în rolul lui Ali, şi-a pus şi el în valoare stilul său clasic echi­librat, delicat şi săritura remarcabilă. Şi solistele balerine şi-au dansat cu dezinvoltură şi limpezime tehnică partiturile ce le-au fost încrediţate. Remarcabilă este în acest sens Gabriela Popovici, în rolul Gülnarei, care stăpâneşte în mod egal şi cu egală siguranţă toate vocabulele clasice, atât pe drepta, cât şi pe stânga, fapt rar, nefiind însă, din păcate, interesată şi de interpretare. Dar cine a strălucit cu adevărat pe tot parcursul spectacolului a fost Corina Dumitrescu, în rolul Medorei. A dansat mult, partituri coregrafice dificile, depăşind orice dificultate cu brio. Înaintea unui pas de deux, de abia terminase un dans băieţesc, în travesti. Incandescentă, inepuizabilă, dând fiecărui gest o vibrare anume care aparţine personalităţii sale, ea este în acest moment prima balerină absolută a Operei. Orchestra a susţinut adecvat demersul scenic, sub conducerea tânărului dirijor Ciprian Teodoraşcu, demers desfăşurat în decorurile cu parfum oriental, sugerând întinse mozaicuri, în culori pastelate, concepute de Adriana Urmuzescu. Prin contrast, costumele aceleiaşi scenografe erau stridente şi mai puţin inspirate ca linie. Dar, într-un anume sens, întregul spectacol suferă de nişte stridenţe, care l-au însoţit chiar din momentul primei sale creaţii. De atunci însă şi până astăzi, el continuă să încânte categorii largi de public, prin dinamism şi culoare - la propriu şi la figurat.