Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pornind de la Valery:
Se poate preda literatura? de Livius Ciocarlie


"Nu m-ai citi dacă nu m-ai fi înţeles deja" (I, 638). Aşa formulează Valéry principiul lecturii comode. Oamenii nu acceptă uşor o lectură ce presupune dificultăţi adăugate celor pe care le-au învins deja. E o părere de bun-simţ. Totuşi, în ceea ce priveşte literatura (căci de literatură e vorba), văd lucrurile diferit. Invers, mai exact. Acceptând, sigur, argumentul de mai sus, dar socotindu-l de ordinul evidenţei, deci neinteresant, eu cred că tocmai despre literatura autentică, "dificilă", se poate spune: "Nu m-ai citi dacă nu m-ai fi înţeles deja". De aceea, ca salariat al predării literaturii ce am fost timp de treizeci de ani, concluzia mea este: literatura, ca literatură, nu se poate preda. N-ai cum să-l faci pe adolescent să înţeleagă dacă n-a înţeles deja. Poţi, în schimb, să stârneşti în el o rezistenţă care merge până la ură şi să-l pierzi definitiv dacă-l obligi să citească ce nu-i stă în puteri. Valéry are dreptate să spună despre literatură: "Rari sunt muritorii pe care nu-i răneşte faptul de a nu înţelege şi care-l acceptă simplu, aşa cum accepţi să nu înţelegi o limbă sau algebra"(ib.).
Am povestit undeva o experienţă proprie: lucrând în secţia de artă a unui muzeu, aveam la îndemână - într-o vreme când nu era la îndemâna oricui - un album Picasso, din care nu înţelegeam nimic. Îl răsfoiam cu încăpăţânare şi nu făceam cel mai mic progres. Până într-o bună zi... Deschizându-l într-o dimineaţă, am constatat că înţeleg. Nu ceva mai mult decât (nu) înţelesesem cu o zi înainte şi nici mai puţin decât înţeleg azi. Nu. Exact atât cât pot să înţeleg. Era ca atunci când răsuceşti un comutator. Nu vezi ceva mai bine: vezi! Treci de la întuneric la lumină. Nu există un progres.
Cu arta, lucrurile par să stea la fel. Numai par. (Mi s-a întâmplat la fel cu Musil când devenisem de mult un "distins cărturar".) Este faimoasa trecere a cantităţii în calitate cu care ne împuiau capul profesorii de marxism. Deci cheia înţelegerii de către mine a fost încăpăţânarea şi mai ales ce presupunea: eram intimidat de celebritatea pictorului şi umilit de incapacitatea mea. Cum, toţi criticii (apuseni), toţi oamenii care se pricep spun că e pictor mare, iar eu nu înţeleg nimic? Ia să mai încerc! Se adăuga o anumită disponibilitate pe care dacă o fac uitată nu mai am ce să demonstrez.
Aici intervine rolul profesorului de literatură. Nu în a-l bate la cap pe elev. Nu în a-l obliga să citească. Repet, ai toate şansele să-l pierzi definitiv. Rolul profesorului este de a induce sentimentul, niciodată mai uşor de activat decât la vârsta adolescenţei, că există ceva dincolo de aparenţa rebarbativă. Ceva preţios, de esenţă rară, accesibil numai unor aleşi. Fiindcă, din păcate, acesta e adevărul: ca şi harul credinţei, tot ce ţine de spiritualitate se adresează unora şi la este interzis celorlalţi. Acestora din urmă nu poţi decât, cel mult, să le formezi respectul pentru ceea ce nu înţeleg. Încă o dată, nu prin obligativitate, ci prin inducţie, insinuare, persuasiune. Rezultatul: cei puţini, aleşii, vor înţelege ceea ce înţelegeau deja potenţial. Ceilalţi, unii dintre ei, vor sfârşi prin a respecta ceea ce nu înţeleg.
La ce serveşte un asemenea respect? Nu este el, în fond, un fel de a manipula? Ba este, până la un punct, dar e o manipulare benefică; ea face tranziţia către ceea ce profesorul de literatură poate într-adevăr să-i predea, în principiu, oricui. Aici e paradoxul: profesorul de literatură nu predă literatura, de vreme ce aceasta nu se poate preda. El induce în literatură, cum am încercat să spun, dar obiectul lui de predare e altul, şi anume e cultura. Deosebirea? Cultura, în acest domeniu, este literatura, mai puţin literaritatea ei. Literaritatea e viaţa operei. N-ai cum s-o percepi altfel decât din interiorul ei.
Cultura îi substituie literarităţii valoarea. Valoarea e produsul relaţiei dintre o operă şi o epocă şi, totodată, un termen intermediar între viaţa operei şi scleroza ei. Este singurul mod posibil de a situa literaritatea din afara ei. Singurul mod posibil de a o transpune într-un limbaj didactic; deci, de a o preda. Incontestabil, predarea liteaturii contribuie la uzura literarităţii ei. Şi totuşi, nu trebuie renunţat la a o preda. Fără cultură, nu avem trecut. Nu ştim cine au fost înaintaşii noştri şi, mai ales, ce au gândit. (Să ne amintim cât de mult ne lipsesc o mie de ani de cultură scrisă). Cultura te îmbogăţeşte, hiar dacă n-ai har, cu un fond de gândire. Fără cultură trăim numai în prezent (sunt foarte mulţi cei care trăiesc aşa); numai într-o măsură infimă este prezentul creativităţii (aceasta având nevoie, la rândul ei, de trecut); într-o măsură zdrobitor de mare prezentul este al spiritului primar. Dacă am renunţa să ne cultivăm valorile, să le predăm în şcoli, cu preţul arătat, în scurtă vreme creativitatea s-ar asfixia. Creatorii s-ar ascunde de colectivitate, fiindcă altcum ar fi închişi în ospicii Cu timpul, ei ar înceta să creeze şi ar deveni, de-adevăratelea, nebuni. Nu numai din frustrare. Dintr-un motiv mult mai adânc. Ar înceta procesul prin care ei transformă negativul, obscurul, informalul în ceea ce numim creaţie. Ar înceta să-l transforme, atât cât se poate, pe omul potenţial, adică fiinţa primitivă şi la fel de agresivă care zace în noi, într-un om real care, integrat colectivităţii, nu-i agresează neîntârziat pe ceilalţi. Scriitorii n-o fac printr-o literatură edificatoare, moralizantă, plină de sfaturi bune. O fac devenind paratrăsnetul negativului, obscurului, informalului, lăsându-se traversaţi de ele şi prefăcându-le în ceea ce, când va fi fost integrat în cultură, vom numi operă de valoare, iar ea va începe încet, încet să moară, mai ales în şcoli. E un proces inevitabil, dar necesar şi sublim, de lentă sclerozare. Scleroza îi sperie în aşa măsură pe postmoderni încât propune schimbarea ideii de valoare, deci de cultură, în folosul unei fascinante, utopice creativităţi permanente, la care visase şi Artaud. Este, dacă nu greşesc, un act de alexandrinism.