Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Scriu pentru tine de Ioana Pârvulescu


Întîmplări în irealitatea imediată, una dintre cele mai poetice cărţi scrise la noi între războaie, îşi află în întîmplările din realitatea vieţii lui Blecher singurul rival de temut. Frumuseţea stranie, tactilă parcă, a celor dintîi, ireale, este concurată de vraja rea a realităţii, de urîţenia, tot stranie, creată de imaginaţia bolii. Atît de discutabila legătură carte-biografie, text-context, are, în acest caz, o importanţă aparte. Max Blecher este singurul scriitor din literatura română şi poate din literatura universală care şi-a scris cărţile ţintuit la pat şi cu o bună parte a corpului într-o carapace de ghips. Îşi ţinea picioarele adunate într-un V întors şi-şi sprijinea "exerciţiile" pe ele. E singurul scriitor din literatura română care, la 19 ani, cînd alţii abia încep să trăiască, a început, vizibil, să moară. Agonia a durat 10 ani. Şi totuşi, tocmai în acest interval nefast, au loc, în viaţa lui, evenimentele esenţiale: prietenia cu Geo Bogza şi publicarea cărţilor. În tot acest timp al suferinţei le scrie prietenului său şi soţiei acestuia, Elly, epistole, cărţi poştale, pagini de proză. Blecher a scris literatură pentru Geo Bogza.

...Şi dacă e adevărat că "scriem întotdeauna pentru cineva", atunci Exerciţiile sînt scrise pentru tine. [...] Totul este van, totul este fără importanţă, ceea ce contează în viaţă sînt întîlnirile dintre prieteni, bucuria asta impalpabilă ca aerul şi pe care "o respiri" într-adevăr.

La fel de neaşteptată ca publicarea scrisorilor inedite ale lui Eminescu a fost, anul trecut, publicarea unor scrisori inedite ale lui Max Blecher. Apărută într-o ediţie întocmită profesionist de Mădălina Lascu şi prefaţată de Ion Pop, cartea M. Blecher mai puţin cunoscut (Hasefer, Bucureşti) ar fi meritat să fie un eveniment literar al anului 2000. Corespondenţa cu Geo Bogza constituie centrul de interes literar şi mai ales uman al cărţii. Paginile lui Blecher, vădit confesive, pot fi citite ca un jurnal. Oricum, astăzi nu avem de ales. Deşi Blecher a scris şi vreo 70 de pagini de însemnări intime, nu s-a păstrat nimic din ele: le-a distrus, într-un acces de disperare, chiar autorul (informaţia se află în jurnalul lui Sebastian). Din scrisorile trimise lui Bogza rezultă clar două lucruri: că apariţia lui în viaţa bolnavului a fost providenţială, revitalizantă în cel mai concret sens al cuvîntului şi că, fără Geo Bogza, Întîmplările în irealitatea imediată (numite iniţial Exerciţii) n-ar fi existat. În preocupările tînărului, boala - tuberculoză osoasă - n-ar mai fi avut înlocuitor şi l-ar fi stăpînit pe de-a-ntregul.
Corespondenţa lui Max Blecher are în genere un ton normal, sănătos, chiar energic. Toată gama emoţiilor, de la ataşament la dăruire şi recunoştinţă, de la teama de a nu pierde o prietenie preţioasă pînă la o încredere reconfortantă în ceilalţi, există în aceste scrisori. Tocmai de aceea rarele "scăpări", rarele strigăte de ajutor, momentele cînd bolnavul ridică un colţ al cortinei şi dezvăluie infernul în care trăieşte, surprind şi şochează: "E cît se poate de bine aici, numai astă-noapte deodată s-a pornit un viscol teribil şi eu nu avusesem grijă să încălzesc odaia de cu seară încît au îngheţat şi maţele în mine pînă dimineaţa; m-a apucat pîntecăraia de frig şi dureri îngrozitoare la vertebrele bolnave". Imobilizat, e fără apărare la întîmplările neaşteptate: priveşte neputincios cînd cîinele vecinului intră în grădină şi-i mănîncă găinile, aude într-o noapte cum nişte "necunoscuţi" încearcă să spargă uşa de la intrare, asistă la un început de incendiu, din fericire stins de o rudă. Cînd călătoreşte, din motive medicale, cu trenul, trebuie să fie introdus şi scos cu targa pe fereastră, cu chinuri fizice şi psihice neînchipuite. Întrucît o boală grea nu numai că nu exclude alte boli, mai mărunte, dar le şi cheamă, morbul lui Pott, de care suferă Blecher, atrage după sine un cortegiu de suferinţe trupeşti de toate felurile. Dar de obicei epistolierul le trece sub tăcere, pentru că nu vrea ca rîndurile lui să devină o "vitrină de martir".
Cadrul, bacovian, care va pătrunde şi în Exerciţii-Întîmplări, este oricum propice crizelor. Blecher trăieşte la Roman, "un oraş infect cu oameni mucegăiţi pe dinafară şi mai ales, mai ales, pe dinăuntru". Vara e sufocant, toamna plafonul de nori devine dureros şi apăsător, iar lumina melancolică e "vagă cenuşie, fără relief". În schimb, odaia în care se află este curată, aerisită, primitoare, parcă dornică de prezenţa unor prieteni. E ca şi cum dorul lui Blecher, nevoia lui de prietenie se transmit locului în care trăieşte tot timpul, ca şi cum camerei lui i-ar fi dor de Geo Bogza. Pomii din grădină sînt în număr de 14, aflăm dintr-o scrisoare. Amănuntul ar fi lipsit de importanţă, dacă n-ai simţi îndărătul lui că tînărul imobilizat i-a numărat în orele nesfîrşite de plictiseală. Bolnavul are tot timpul din lume, timpul lui se dilată (precum cele 7 minute cînd la sanatoriul din Davos din romanul Muntele vrăjit toată lumea îşi ia febra) şi intră într-o contradicţie de nerezolvat cu timpul omului sănătos, care se contractă de griji multe şi mărunte. Această relativitate temporală, timpul subiectiv din romanul secolului XX, inclusiv din Întîmplări..., este, pentru Blecher un chin în plus: vizitele prietenilor, îndelung implorate, trec ca fulgerul şi-l plonjează din nou în singurătatea nesfîrşită: "...A fost în urma voastră un gol sfîşietor. Toată dimineaţa azi am fost enervat, iritat fără motiv, era senzaţia organică a absenţei voastre. Vă rog gîndiţi-vă să mai veniţi. Începînd de ieri am reintrat în monotonia de toate zilele...".
Faţă de colegii de generaţie, atît de vitali, trăind atît de intens şi meditînd de departe, chiar dacă obsesiv, la străina moarte, Blecher este prizonierul unei lumi pe dos: pentru el moartea e intensă, familiară, apropiată şi viaţa e străină.

Iartă-mă pentru aceste oribile lamentaţii. Ce să fac? Cui să spun toate acestea? Într-o noapte, de exasperare, mi-am rupt hainele de pe mine; credeam că explodez, a trebuit să ţin minile în apă rece ca să mă mai liniştesc puţin; trec printr-o perioadă foarte proastă (13.VIII.1935).

La viaţă are acces prin intermediul prietenilor. Legătura lui cu generaţia se face altfel: nu se duce cu "banda" la Movila şi Balcic, nu schiază la Sinaia, nu umblă prin redacţii şi librării, nu merge la party-uri. În schimb îşi aduce prietenii în universul său: "Vă anunţ că mi-am cumpărat, în fine, un mic aparat de Radio Columbia excelent, "un Radio e un prieten în casă". Zilele acestea am avut prin el ştiri de la voi: speakeriţa a anunţat că la Balcic duminică noaptea a fost foarte cald, 190C, iar luni a anunţat la cronica săptămînală articolul lui Geo din Vremea". Şi pe Eliade îl ascultă la radio citind un fragment dintr-un roman propriu, pe Voronca îl cheamă la el, Saşa Pană, fiind cu compania în apropiere îl vizitează cel mai des, Lucia Demetriade-Bălăcescu îl desenează, Sebastian îi devine prieten apropiat. O valoare enormă capătă încercările lui Blecher de a răspunde prieteniei care i se arată. Nu e vorba numai de recunoştinţa pusă în cuvinte fierbinţi de atîta emoţie conţinută, ci şi de gesturi de răspuns, prin care el încearcă să menţină echilibrul balanţei prieteniei. Le trimite lui Geo şi lui Elly vase de porţelan pictate de el (tatăl său avea un magazin de porţelanuri) sau diferite bunătăţi culinare făcute în casă, învaţă să cînte la acordeon ca să le poată crea o atmosferă veselă cînd îl vizitează. Cu infinite precauţii, Blecher îl roagă pe Bogza să "dispună" de vreo două mii de lei încasaţi de la Vremea în contul lui, ca un împrumut sine die şi îl roagă "în genunchi" să-l ierte că îi propune un asemenea lucru. E o adevărată strategie, poate instinctivă, nu conştientă, prin care bolnavul îşi apără demnitatea, încearcă să şi dea, nu numai să primească, tocmai pentru că prietenii nu aşteaptă nimic de la el. Blecher nu se complace în suferinţă. Întreaga lui viaţă este o contrazicere a ideii că boala umileşte.
Despre lucrurile care au dat sens şi frumuseţe vieţii lui Blecher, scrisul şi prietenia, în episodul următor.