Am călătorit anii trecuţi de cîteva
ori în Mexic. Am fost invitată la
Tîrgul de Carte de la Guadalajara
şi în juriul Premiului FIL, la
recomandarea de-a dreptul
poetică a lui Călin-Andrei Mihăilescu
(după ce căzuserăm de acord că atunci
cînd César Vallejo a murit – la Paris,
într-o vineri –, la Lima era încă joi,
ceea ce salva presentimentul poetului
peruvian din acele cunoscute versuri:
„Voi muri la Paris pe-o ploaie mare
/ Într-o zi pe care mi-o reamintesc.
/ Voi muri la Paris – şi nu mi-e silă
– poate că-ntr-o joi, ca azi, de toamnă”).
Călin Mihăilescu e unul dintre ultimii
detectivi sălbatici (la Guadalajara i
se zicea Bruce Willis) care mai au
asemenea criterii cînd fac recomandări
literare. M-am dus acolo din două
motive: primul – speram să ajung
într-un anumit cartier din Mexico
D.F, colonia Lindavista, iar al doilea
– ţineam morţiş să mă duc în Sonora.
În deşertul Sonora din nordul Mexicului
sau sudul Statelor Unite, cum vă
place.
În colonia Lindavista, pe calle
Aurora, unde nu există decît patru
imobile, a trăit Roberto Bolaño în
1968, cînd a venit din Chile în Mexic
împreună cu părinţii lui, dar locul
merită văzut din mai multe motive.
Cînd se va traduce în română Secretul
răului, cartea de povestiri postumă
a lui Bolaño, vom putea localiza pe
hartă, cu toate implicaţiile sale, şi
acest punct „auroral”. Curios e că
şi la Blanes, Bolaño a locuit o vreme
tot pe o calle Aurora. Poate le căuta
– oricum, nu i s-a părut deloc întîmplător.
În Sonora voiam să ajung ca să văd
cu ochii mei aerul verde şi umbrele
colorate, ca nişte flututri multicolori
gigantici, pe care le capătă acest aer
spre asfinţit. Să trec, cum s-ar
zice, pe lîngă puţul iadului (mă
rog, unul dintre ele) şi să mă întorc
întreagă. Îmi imaginam, desigur, că
nu voi sta la hotel, într-una dintre
vestitele suite del desierto, ci într-un
hostal de lîngă Universitate, pentru
că, desigur, există şi o Universidad
de Sonora (fără apă potabilă), aşa
cum avem şi noi cîte o universitate
în fiecare cătun – stabilimente ivite
peste noapte, ca ciupercile halucinogene
după o ploaie toxică în Tijuana. Îmi
gîndisem bine drumurile mexicane,
deşi nu vorbisem niciodată cu cineva
despre ele.
N-am ajuns nici într-un loc, nici
în celălalt, însă planurile mi-au rămas
intacte. Ca să văd colonia Lindavista,
ar fi trebuit, probabil, să fac ce-a făcut
Bolaño cînd s-a întors, după 20 de
ani, în Mexic. Aşteptînd la o coadă
de cel puţin o oră – el, poet latinoamerican
care a formulat „mexicanitatea
absolută“ – viza mexicană în aeroportul
din D.F., şi-a dat seama că nu are
nici un chef să meargă la Tîrgul de
Carte de la Guadalajara. A lăsat baltă
viza, a luat un taxi şi s-a dus să-l
caute pe Mario Santiago (sau pe Ulises
Lima) în D.F. Nu l-a găsit pentru că
tocmai îl călcase un autobuz. Eu, spre
deosebire de Bolaño, n-aveam (acum
am!) nici un prieten în D.F., aşa că
am stat frumos la coadă. Mi-am luat
viza, mi-am recuperat valiza (în Mexic
nu-ţi face nimeni tranzitul bagajelor
între avioane) şi am plecat spre
Guadalajara, statul Jalisco, unde era
să mor într-un hotel luxos şi trist.
Mai rău e că n-am ajuns, nici atunci
şi în nici una dintre călătoriile următoare,
în Sonora, deşi începusem să înţeleg
cum stau lucrurile acolo. Am înţeles
însă ardeleneşte, pe rînd, ignorînd
ce mi se spunea apăsat şi fiind
prea atentă la lucruri spuse în treacăt,
la coincidenţe şi tăceri. Despre
felul în care se omoară în D.F. mi
s-a povestit însă apăsat. La cina de
prezentare a juriului acelui premiul
literar, le-am povestit noilor mele
cunoştinţe mexicane cum am vrut
să ajung în colonia Lindavista şi m-am
trezit la Teotihuacán. Mă gîndisem
şi la varianta asta, dar numai dacă
Lindavista nu-mi spunea nimic. S-a
întîmplat însă altfel: în ultimul vagon
de metrou în care mă urcasem la 7
dimineaţa, era plin de muncitori care,
desigur, mergeau la muncă. Se uitau
ciudat la mine – le-am povestit noilor
amici mexicani, a doua zi, la Guadalajara
– şi mi s-a făcut frică, fără să înţeleg
prea bine de ce (pentru că, de obicei,
nu mi se face, ştiu asta din experienţă).
Aşa că, atunci cînd un tip scund,
tuciuru, şi cu un gît gros care părea
una cu trunchiul, mi-a şuierat sientate!
(adică stai dracului pe scaun, tîmpita
pămîntului!), m-am aşezat pe loc
şi, ca bonus, am pus privirea în podea,
iar rucsacul, burduşit cu apă şi mîncare
pentru toată ziua, sub scaun şi aşa
am şezut blîndă vreo 20 de staţii,
adică pînă la cap de linie, unde am
coborît din vagonul care se golise
şi m-am dus la Teotihuacán să văd
piramidele mayaşe, în loc să cobor
la colonia Lindavista ca să văd casa
lui Roberto Bolaño. Atunci n-a avut
sens, am regretat toată ziua.
A doua zi, la masa de seară de
la Guadalajara, am priceput însă să
funcţionasem exact. În timp ce le
povesteam, poetul Hugo Gutiérrez
Vega, fostul ambasador al Mexicului
în România şi prietenul meu în
acel juriu (a votat candidatul român!),
a început să rîdă. Hugo rîdea mult,
fac pariu că a rîs şi atunci cînd l-a
fugărit pe Bolaño (care-i furase maşina
de scris) pe lîngă Casa del Lago în
Chapultepec, în D.F. Şi cum a fost la
Teotihuacán, Simona? – m-a întrebat
Hugo (care a murit acum cîteva
săptămîni şi care putea recita ore
în şir poeme în limba română). A fost
bine, am zis, dar era mai bine dacă
aş fi coborît în Lindavista. Mai bine
că n-ai coborît, mi-a zis Hugo, mai
ales pentru că te urcaseşi în partea
rezervată bărbaţilor. În D.F., metroul
are peroanele împărţite în două,
partea pentru bărbaţi şi partea pentru
femei, cu un paravan înalt între
ele, după sutele de răpiri, crime şi
violuri din ultimii ani. În plus, ultimul
vagon e el vagón de arrimones, vagonul
de întîlniri sexuale, mai ales între
homosexuali, e drept, dar cînd
urcă o femeie la ora 7 dimineaţa,
te poţi întreba ce caută... Iar cu taxiul
e mai rău – a adăugat Hugo, ca vechi
locuitor al capitalei –, măcar la metrou
există poliţie. Nu la staţia Barranca
del Muerto, sau la Lindavista, e drept.
În noaptea aia am făcut 42 de grade
şi mi-am petrecut, apoi, întreaga
şedere la Guadalajara în pat, cu
excepţia a două ore în care am deliberat
şi am votat stoic şi ardeleneşte.
M-am întors a treia oară la
Guadalajara doar ca să fac drumul
spre Sonora. Am calculat, am măsurat,
am citit tot ce trebuia citit. La Guadalajara,
am încercat să adun un grup
bolanian cît de cît compact, dar a fost
complicat, cu atît mai mult cu cît,
detestat de mulţi, minimalizat de
şi mai mulţi, Bolaño nu era ignorat
de nimeni. N-am făcut grupul, deşi
mult n-a lipsit. Am amînat şi atunci
călătoria, doar fiindcă urma să mă
întorc şi a patra oară. Nu m-am întors,
din mai multe motive, principalul
fiind acela că, făcînd-o, aş fi forţat
mult lucrurile, şi pe cele de aici, şi
pe cele de acolo. Iar în povestea asta
cînd sonoriană, cînd bolaniană, totul
a mers de la sine, simplu, ca şi
cum ar fi fost scrisă dinainte. Iată de
ce, cu aceste „Scrisori din Sonora”,
din locul unde uneori sînt, iar alteori
voi fi, am doar două intenţii. Prima
e să-mi schimb punctul de observaţie
(punctul de referinţă, punctul de
vedere) din care am citit (şi am scris)
pînă acum literatură. Să mişc, pînă
acolo unde ne ţine de obicei răbdarea,
perspectiva din care discutăm literatura.
Oricît am iubi noi literatura română,
oricît de mult ne-am fixa în ea, cu
arme şi bagaje, cu trup şi suflet, cu
edituri şi cu (cele cîteva) reviste literare
funcţionale, dacă nu o citim în perspectiva
influenţelor ei actuale şi a modelelor
ei continue, nu pricepem mare lucru.
Aşa încît, ca orice bun ardelean
(Zsuzsa Selyem a vorbit, cred, pentru
prima dată de legătura subterană
între cîţiva scriitori ardeleni şi Roberto
Bolaño), o să-mi inventez mai întîi o
casă şi o slujbă în Sonora (căci nu
trăim, nu?, din scris, iar literatura e,
ca amorul, gratuită şi necondiţionată).
O să citesc (cum s-a întîmplat în
ultimii ani) mai multă poezie decît
proză şi doar acea proză care înţelege
poezia. Şi o să încerc, adică o să ţin
cu dinţii („de lînă”) de ideea că nici
o carte cu adevărat bună nu poate
fi scrisă de un nenorocit sadea, de
un hoţ patentat sau de un mincinos
dovedit. Iar dacă s-o putea, să
scrie alţii despre ea.
